La 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, încă încercăm să ne imaginăm ce a fost pentru că nu avem acces la fotografiile de atunci. Cunoaștem evenimentele din acea perioada “în mare” după cum le-am învățat la școală, dar nu le putem personifica pentru că arhivele care conțin documentele nu sunt accesibile publicului.
Îmi este greu să cred că România nu are arhive foto sau video care să reflecte istoria ultimei sute de ani. România avea Serviciul Fotografic al Armatei care a documentat extrem de bine acțiunile de pe front și din spatele acestuia. Biblioteca Națională a făcut un efort și a scanat zeci de fotografii pe care le-a pus online. Puțină lume, însă, știe de acestea și nu asta e problema, problema este că sunt prea puține față de cele care au fost făcute și care există în colecțiile din alte țări.
De exemplu, o foarte bogată colecție de imagini se găsește în arhivele digitale ale Ministerului Culturii din Franța. Imagini cu soldați, viața din tranșee, viața din spatele frontului și chiar imagini cu execuția unor spioni la Bacău în 1917. O altă colecție extrem de bogată se poate accesa online la Internațional War Museum, în Anglia.
Sunt zeci de imagini numai din zona Bacăului și a Oneștiului, imagini cu aviația militară, cu prizonieri, cu personalități și chiar cu demonstrațiile pentru pace ale soldaților ruși, în Bacău, după revoluția din februarie 1917. Toate sunt atribuite unor operatori fotografici români; prin urmare aceste fotografii ar trebui să existe în arhivele noastre.
Este păcat că o asemenea moștenire este lăsată să putrezească și nu este digitizată și pusă online. Războiul pentru Reîntregire ar deveni mai personal, nu un conflict abstract, petrecut acum un secol. De exemplu, rușii au făcut un efort acum câțiva ani și au pus pe Internet cam toate ordinele de zi și listele cu morți, răniți și dispăruți in WWII. Oricine își poate caută online rudele, să vadă unde au murit, unde au fost îngropate, dacă au fost decorate, pentru ce fapte și așa mai departe… Noi de ce nu putem?
