Mai sunt două apariții ale rubricii până la finalul anului. Înainte de a alerga cu baioneta după Mister Pig (prietenul nostru Ghiță), care și așa-i bătut de soartă, propun spre o mai bună cunoaștere, alte câteva tradiții. Conștientizând sau nu, în viață ne pliem după anumite tipare.

Ne adaptăm la un mediu care are deja regulile lui. Le putem numi tradiții deoarece, punându-ne amprenta, le transmitem mai departe. Este valabil pentru orice grup restrâns, colectivitate care are la bază aceleași valori, sau în orice profesie. Nu fac referire la manipulare, subliminală sau nu.

Câți nu ascultă horoscopul dimineața (același, dar diferit pe fiecare program) și pleacă demoralizați la treabă, cu senzația că-i va da șeful afară? Tradițiile ritualice n-au nicio legătură cu biserica. Susțin însă credința. Invocă sau alungă spirite. În opoziție sunt cele care înnobilează meritele. Măiestria. Performanța. Asocierea cu anumite viețuitoare, nu este întâmplătoare.

Andreiul – lupul

Este unul din obiceiurile ritualice, mai puțin ortodoxe. Cu o zi înainte de a intra iarna în drepturile ei calendaristice, lupul își plânge de milă. Turmele au coborât la iernat. Stânele sunt pustii. Ce va mai mânca el până la primăvară? Huiește pădurea. Dar nu! Acum nu îi este foame. Nici nu-i arde! Intră în sezonul de împerechere. Sfântul Andrei a fost ales mai mare peste turme, vite și fiare, fiind socotit ocrotitorul acestora.

Dar simbolul lupului l-am moștenit de la geto-daci, care l-au folosit drept stindard. Supus voinței Domnului, dar și capriciilor naturii, românul nostru a încercat să le îmbune, chefuind în același timp. Aprinzând o lumânare la biserică și făcând un ritual tainic, noaptea, lângă staul. Ritualul se chema: „Păzitul usturoiului”!

Dorinel Ichim scria acum aproape 30 de ani, într-un articol apărut în tânăra Deșteptarea (din ce găsise și el printre consemnările altor căutători de folclor), că această tradiție este specifică doar pentru Moldova: „Usturoiul păzit în această noapte de către două babe, cu lumânările aprinse, pentru a nu-l fura flăcăii veniți la petrecere, era pus în pământ a doua zi de către fete, într-un loc anume, până la Andreiul următor.”

Acest usturoi căpăta astfel puteri miraculoase, ferind animalele de boli. Și astăzi gospodarii din zonele de munte își ung în această zi casele și grajdiurile, cu usturoi. Dar îl și consumă. La friptură! Trecem de la superstiții la fapte reale.

Aviație – condorul

Și aici există o tradiție respectată și pusă în aplicare de generații. Vorbim de botezul pilotului care zboară pentru prima dată singur, la manșă. Întotdeauna instructorul are mai mari emoții decât elevul, așteptând și privind de la sol. Așa este și normal. Acțiunea se desfășoară în 3 etape.

1. Se pregătește un pat din ciulini, scaieți, urzici, acoperit cu frunze și iarbă.

2. După felicitările de rigoare, precum bătutul pe umăr și strângerile de mână pentru aterizarea reușită, urmează îmbărbătările. Omul știe ce-l așteaptă, așa că mental este pregătit. Se lasă dezbrăcat la bustul gol (sau până la bustieră dacă este de sex feminin), și purtat pe brațe, în uralele asistenței. Eventual se face o probă, ștergând cu el de asfalt, dacă unul dintre susținători se împiedică.

3. Precum Horia tras pe roată în patru părți, ținut bine și ridicat, este îndesat, presat, iar ridicat – cel puțin de trei ori, pentru a simți cât mai bine mângâierea usturătoare. Asta ca să țină minte toată viața, cât va sta la manșă, să nu ia niciodată contact cu solul, în acest fel. Ustură, doare, dar pilotul consideră că este cel mai fericit moment din viața lui. Dintotdeauna omul a dorit să zboare. Iar cei care nu pot, dar visează… umblă cu capul în nori.

Vânătoare – cerbul

Orice naș a avut la rândul lui un naș. Bătutul cu nuiaua cum am văzut la televizor, ca învățătură de minte că ai nimerit vânatul? Ce-i asta? Ține de can-can! Nu oricine poate fi vânător. Chiar dacă instinctul îl moștenim fiecare, indiferent de domeniul de activitate… și se manifestă.

Cătălin Ioniță, directorul AJVPS Bacău, este un profesionist realist. „Din păcate, la noi se cam pierde tradiția. Am fost nu cu mult timp în urmă la Festivalul vânătorilor de St. Dominic, în zona secuiască. Trebuie să ne dăm pălăria jos. A fost atât de frumos!

S-a prezentat cerbul împușcat atunci, așezat pe catafalc. În dreapta lui, fiecare vânător în ținută, cu cornul de vânătoare. De asta le spun colegilor: trebuie să ne bucurăm de ziua frumoasă petrecută în pădure. Să-i dăm respect vânatului. Să facem tabloul de vânătoare. Să nu fotografiem vânatul în anumite ipostaze.

Mă doare foarte mult că noi, vânătorii, suntem catalogați că luăm viața altor ființe. Nu suntem criminali. Vânatul este pionul principal iar vânătoarea are scopul de a menține echilibrul într-un anumit habitat.”

Da! Vânătoarea are reguli stricte. Așa și trebuie! Poți să fii vânător de mai mulți ani, dar dacă nu ai o „piesă” la dosar (palmares), nu te poți numi așa. Strici cartușele ca să le auzi ecoul? Iată cum stă treaba cu ritualul.

Se așează vânatul în ordinea mărimii, de la dreapta spre stânga, câte 10. La vânatul mic, primele în rând sunt răpitoarele, apoi iepuriii, fazanii, rațele, potârnichile. La vânat mare, mistreții în ordinea mărimii lor, nu contează sexul, iepurii, răpitoarele fiind ultimele.

Când se vânează cervide la goană, mai întâi se așează cerbul comun, apoi cel lopatar, mistrețul, căpriorul și, la urmă, femelele.

Botezul reprezintă în fapt o consfințire, o recunoaștere a calității de vânător, după o inițiere făcută de obicei de un îndrumător. Acesta va fi și naș de botez vânătoresc, după perioada de ucenicie.

Este un proces de durată, în care ucenicul acumulează cât mai multe cunoștințe. Despre fiecare specie de vânat, echipament, arme, comportament. Este importantă și atitudinea față de vânat, și de mediul în care trăiește. Botezul încununează de fapt însușirea acestor abilități și deprinderi ca vânător, acumulate în cursul uceniciei.

De la inginerul silvic Cătălin Ioniță am aflat că „Botezul trebuie să fie un eveniment în viața viitorului vânător. Se aranjează tabloul (vânatul aranjat cum am scris mai sus) și poziția celui care va fi botezat. Totul cu decență, bun simț și respect față de momentul în sine.

Se cere celui botezat să jure de trei ori. Prima dată pentru respectarea legilor scrise și nescrise care guvernează vânătoarea.

A doua oară i se cere să jure respect față de asociația, grupa din care face parte și față de camarazi.

A treia oară jură pentru respectul pe care trebuie să-l aibă față de vânat. După fiecare jurământ se aplică câte o lovitură în partea posterioară, ultima fiind mai tare, pentru ca vânătorul să nu uite că vânatul rănit suferă.”

Rolul acestui obiceiuri, de a-l altoi pe împricinat, este de a-l face să țină minte, pentru tot restul vieții, ce a învățat.

Pescuit – ghiborțul

Cea mai păcătoasă breaslă, fără tradiții de inițiere, rămâne cea a pescarilor. E drept că marinarii sunt și pescari, dar doar dacă trec Ecuatorul primesc botezul în apa oceanului.

Ar fi câteva chițibușuri, pe ici – pe colo. Cutuma spune să nu-i urezi niciodată unui pescar care pleacă pe baltă Succes! Omul va crede că vrei să aibă ghinion.

Odată ajuns acolo, să nu cumva să-i ceri împrumut râme, viermișori sau… pufuleți. Nu trebuie să existe întrebări de genul: „Nu ai o bucățică de mămăligă în plus?” sau „La ce-ai dat?”

Este verificat! Cine a fost milos și a dat, totdeauna a prins mai puțin. Pescarii cunosc cel mai bine vorba aceea înțeleaptă: „Facerea de bine e…!” E! Mama natură n-are nicio treabă. Își vede de-ale ei, dac-o lăsăm în pace. Vă las și eu. U

rmează ziua cuțitelor lungi. Trăiască Cică- cică bălănel! Jupânul Ghiță! Caltaboș te vrem!

Alte articole