Nu știu dacă este o întâmplare sau dacă se petrece o schimbare în noi, românii, de vorbim mai mult, zilele acestea, despre lumea satului și despre tradițiile pe care satul le-a păstrat ca și cum ar fi singura noastră zestre și pe care trebuie să le apărăm, mai departe, de asaltul oștilor ce se închină banului.
Sâmburi sunt tradițiile pe care satul le adăpostește în inima lui. Și lumini care ne adună… Oamenii se întâlnesc ca să sărbătorească împreună, ca să plângă împreună sau ca să pună la cale ceva. Azi, puțini dintre noi mai sunt reuniți de planuri comune. Cei care au idei și planuri comune sunt membri ai unui ONG social, politic sau profesional. În afara acestora, comunitățile – băcăuani, moineșteni, oneșteni etc. – acționează mai mult pe „rețele” decât în spațiul fizic. Tradițiile legate de Paște, Crăciun, nunți sau botezuri ne ajută să ne întâlnim și fără a avea un interes.
Simțim nevoia de a ne întâlni pentru că ne este dor și pentru că nu existăm dacă nu ne vedem în ochii celorlalți, măcar din când în când. Un pretext modern pentru a socializa este grătarul. „La grătar”, oamenii se strâng nu pentru mirosul ierbii și al cărbunelui încins, ci pentru că vor să reconstituie trecutul depănând amintiri și să-și împărtășească prezentul. Aniversările și alte sărbători laice sunt, de obicei, doar un „lung prilej de vorbe și de ipoteze”, în timp ce sărbătorile religioase, care sunt ale sufletului, sunt regăsire și întărire spirituală.
Mai ales în lumea satului, unde loc de pelerinaj nu e supermarketul. Înainte de ziua sfântă a Învierii Domnului, în care ne bucurăm împreună, sunt zilele de post, zile în care ne întâlnim cu sinele nostru înalt, chiar și acei dintre noi care nu postesc fiind nevoiți să se raporteze, mereu, la ființa care ar trebui să fie. Iubire, iertare, smerenie, adevăr, bunătate sunt cuvintele care stăruie în urechi și în minte, silindu-ne să ne întrebăm cât de aproape suntem de lumina lor.
