Încă de la lansare, în cadrul BacFest2022 – Festivalul Național „George Bacovia”, volumul Iorgu, primul roman al scriitorului Adrian Jicu, director al Bibliotecii Județene „Costache Sturdza” Bacău, a trezit un interes deosebit, la nivel local și național, atât în rândul specialiștilor, cât și printre elevi și profesori sau simpli cititori ai poeziei lui Bacovia. Cu acest interviu, ne-am propus să aflăm ce a însemnat procesul de creație a unei cărți care ne împrietenește cu poetul „spleen-ului și al solitudinii”.
„În legătură cu Bacovia circulă o serie de clișee, și critice și didactice”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce v-a determinat să scrieți romanul Iorgu?
Adrian Jicu: Da, e o întrebare bună! E o întrebare nimerită pentru începutul discuției noastre. N-am un răspuns foarte clar, pentru că nu știu nici eu cu exactitate cum de am ajuns să scriu un roman. N-am avut un plan de felul ăsta, pentru că eu sunt cronicar literar, adică un ins care se ocupă cu altceva, care scrie, de regulă, despre cărțile altora. Așa că am fost și eu surprins să mă trezesc în ipostaza asta. M-a determinat mai degrabă nevoia, fiindcă n-am avut încotro! Planul meu inițial era, așa cum am mai spus, de a scrie o carte de critică literară sau un eseu despre creația bacoviană. Numai că nu eram mulțumit de ceea ce ieșea, astfel încât am amânat ideea aceasta, am lucrat la altceva, în speranța că va veni o zi când lucrurile se vor așeza cum trebuie. Ziua aceea a venit, numai că lucrurile s-au așezat sub forma unui roman. Mi-am spus că, poate, e mai bine să transform materialul pe care îl adunasem eu într-o ficțiune, într-o poveste, cu speranța că ea va ajunge la mai mulți cititori, că va fi, poate, mai atractivă.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce v-a convins să alegeți acest titlu pentru roman?
Adrian Jicu: Și aici au fost lupte grele, cum zice Caragiale. Am ezitat, m-am învârtit în jurul cozii, am oscilat între diverse variante și am rămas la „Iorgu”, titlul care a fost prima mea propunere, prima mea opțiune. După aceea, consultându-mă cu Andreea Răsuceanu, care coordonează colecția de Scriitori români contemporani de la Editura „Humanitas”, am zis că poate ar fi bine să alegem altceva: un vers, o sintagmă din poezia bacoviană, care să fie așa… un titlu metaforic, să fie un fel de trimitere la poezia lui Bacovia. Am făcut chiar mai multe liste. Am trecut din nou prin poezia lui Bacovia, am citit-o de la A la Z în căutare de titluri și mi-am făcut o listă lungă. După, lista aia am scurtat-o la 5 sintagme, i-am trimis-o Andreei, s-a uitat și ea. Nici eu, nici ea nu eram mulțumiți și, în cele din urmă, am zis că totuși sună mai bine „Iorgu”.
Vladimir-Alexandru Moțoc: De ce Bacovia? Vă regăsiți în scrierile lui?
Adrian Jicu: Să le luăm pe rând. Întâi pentru că simțeam că am o datorie față de Bacovia. Ca băcăuan și ca profesor aici, în urbea lui Bacovia. Mă gândisem de mult să scriu o carte despre Bacovia. N-aveam cum să-l ratez. Am scris și una despre Alecsandri. Deci e și un soi de patriotism local, dacă pot să-l numesc așa, dar cred că e – în primul rând – un sentiment al datoriei față de cei care au fost înaintea noastră, față de oamenii care chiar înseamnă ceva. Uite, au trecut atâția și atâția ani și ei rămân foarte importanți pentru ceea ce ne definește pe noi, băcăuanii. Și mai e o chestiune care m-a intrigat dintotdeauna: în legătură cu Bacovia circulă o serie de clișee, și critice, și didactice. El ne este predat într-un anumit fel în școală. Eu aș spune că e un mod impropriu. Se merge pe un singur text, un text canonic. Elevul este bombardat cu o serie de informații, i se cere să facă un eseu – că acum e la modă termenul ăsta. Un eseu în care, de fapt, nu face altceva decât să preia niște clișee într-un limbaj foarte tehnicizat, aproape de lemn. Din păcate, școala nu prea încurajează gândirea critică, exprimarea opiniei personale față de un anumit text. Pentru mine asta ar fi mult, mult mai relevant: cum vede un tânăr un text, indiferent că e Bacovia sau orice alt autor am vrea noi. Elev fiind, când era predat un autor, discutai mai multe texte, era o abordare mai largă. Astăzi totul se reduce la un singur text, ca și cum Bacovia ar însemna doar „Plumb” sau ca și cum Eminescu ar însemna doar „Luceafărul”, ca și cum Caragiale înseamnă doar „O scrisoare pierdută”… Ăsta este un mod păgubos de a vedea lucrurile. Eu am refuzat și refuz în continuare să cred că Bacovia e un tip tern, pesimist, cu o viziune sumbră asupra vieții. M-am întrebat oare cum o fi fost viața lui? Oare n-a avut și el momente de optimism, de bucurie, de speranță? Cu siguranță, a avut și el visuri, cu siguranță și-a dorit altceva decât i-a dat viața. Lucrurile astea au contat foarte mult pentru mine, în încercarea asta, de a vedea dacă nu cumva viața lui Bacovia a fost mult, mult mai interesantă. Și eu asta spun: că a fost mult mai interesantă decât ne lasă școala să credem.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?
Adrian Jicu: Eeeee…asta e o întrebare foarte complicată. Aș putea să răspund în multe feluri la chestiunea asta. Pot să spun că pentru mine, poezia reprezintă obiectul muncii, pentru că predau literatură și pentru că scriu, uneori, despre cărți de poezie. Inevitabil, sunt în contact cu poezia și din rațiuni profesionale și din rațiuni personale. Am momente când simt chiar nevoia de a citi poezii. Slavă Domnului, nu scriu poezie!
Vladimir-Alexandru Moțoc: De când lucrați la această carte?
Adrian Jicu: Aici aș putea răspunde glumind, ca junimiștii: Originea acestei cărți se pierde în negura timpului. Nu există un moment T0 din care să fi plecat… Eu am adunat, am citit despre Bacovia de când mă știu, din școală, din studenție și mi-am tot făcut fișe de lectură, mai târziu foldere în calculator. Am tot adunat – ca o furnicuță – material, în speranța că va ieși la un moment dat o carte. De asta, dacă e vorba de lucratul efectiv, de când m-am apucat s-o aștern sub forma asta cred că pe la începutul anului 2020. Așadar, a durat cam un an și jumătate punerea ei sub această formă, cu precizarea că anterior au fost ani de documentare.
„M-a chinuit cartea asta, am chinuit-o și eu pe ea”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Cum a fost pentru dumneavoastră procesul creativ?
Adrian Jicu: A fost foarte interesant, pentru că sunt un debutant în zona asta! N-am mai scris proză, n-am scris niciodată roman. A fost, fără doar și poate, o provocare – cum se spune astăzi, cu un alt cuvânt la modă. Am fost și eu curios: cum o fi să scrii proză? Eu care scriu cronică literară, care scriu, din când în când, câte un studiu academic, pentru că asta e activitatea mea obișnuită. Romanul este altceva și aveam nevoie de acel altceva, pentru că e bine ca, în viață, din când în când, să mai schimbi registrele, să încerci ceva inedit. Pe de o parte a fost provocator, stimulator, pe de altă parte a fost chinuitor, trebuie să spun și lucrul ăsta. Puțini dintre cei care s-au pronunțat în legătură cu cartea au observat chestiunea asta. De curând, unul dintre prozatorii pe care îi admir cel mai mult, Cristi Fulaș, a postat ceva în legătură cu asta și a observat că, de fapt, îndărătul cărții, îndărătul frazelor se ascunde o muncă stăruitoare. E mult chin. Într-adevăr, m-a chinuit cartea asta, dar am chinuit-o și eu pe ea, în sensul că nu eram mulțumit niciodată de felul în care sună. Schimbam, corectam, reveneam asupra textului. I-am chinuit și pe cei de la editură cu nesfârșite modificări. Ei îmi spuneau: „Gata, asta e ultima formă, îi dăm drumul!”. Eu trimiteam un nou e-mail: „Știți. oare nu s-ar putea să?… Aici, la capitolul cutare, aș mai schimba.” M-au suportat așa și le sunt recunoscător pentru că mi-au îngăduit atâtea și atâtea reveniri. Și mai e un lucru interesant. Și acum parcă aș fi tentat să mai schimb câte ceva. Dar, uneori, e bine să-i dai drumul cărții pentru că așa n-o scoți niciodată la capăt.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Care a fost, în mare, programul dumneavoastră în perioada scrierii romanului „Iorgu”?
Adrian Jicu: Asta este o întrebare foarte specială, pe care nu prea știu de unde s-o apuc… Programul meu a fost programul normal, cred, până la un punct, până seara, pe la 10, când se culcau ai mei, când era liniște în casă și puteam să deschid laptopul și să mă apuc de treabă. Sigur că ziua curgea cu rutina ei, cu ceea ce aveam eu de făcut în mod curent și abia după ce rezolvam ce era de rezolvat, mă puteam apuca de scris. Stăteam uneori o oră, alteori 5-6 ore, până târziu în noapte, în funcție de cum mă prindea fraza. Pentru că și aici e o chestiune foarte interesantă: scrisul nu vine la comandă. Nu pot să scriu la foc automat. Poate e și chestiune de disciplina muncii, poate și chestiune de inspirație.
„Se putea întâmpla, cu ușurință, să dau greș.”
Vladimir-Alexandru Moțoc: De ce ați ales să porniți de la viața părinților lui George Bacovia?
Adrian Jicu: Nici eu nu mai știu exact cum am ajuns aici, pentru că în mintea mea au fost multe scenarii. Erau multiple posibilități de a ataca această temă și erau foarte multe șanse de a o rata. Se putea întâmpla cu ușurință să dau greș, să plec pe un drum care să nu fie convingător pentru cititor. Am ales varianta asta pentru că, pe de o parte, mi s-a părut că sună cum trebuie, pe de altă parte – și asta se poate observa în momentul lecturii – devenirea lui Bacovia este influențată de familie, de atmosfera de acasă, de relația cu părinții, mai ales de relația cu tatăl. Ei erau, de fapt, firi opuse. Tatăl, negustor, era un tip pragmatic, care știa foarte clar ce vrea de la viață. Muncise de mic, făcuse parale, ajunsese un om respectabil în comunitatea băcăuană și evident că visul lui era ca Bacovia, cel mai mare dintre băieți, să ducă mai departe afacerea de familie, să înmulțească banii – cum zicea el. Numai că băiatul lui cel mare l-a dezamăgit profund. Băiatul lui cel mare, în loc să se țină de chestii serioase și să-i dea o mână de ajutor la prăvălie, cu aprovizionarea, cu clienții, cu tot, băiatul lui – încă din școală – are preocupări pe care el nu le poate înțelege. Cum adică să citești toată ziua, cum adică să scrii poezie? Cum adică să frecventezi cluburile socialiste? Pentru că asta face Bacovia încă din adolescență. Se apropie de mișcarea de stânga, citește presă socialistă, este foarte atent la nevoile celor sărmani. Or tatăl nu poate să înțeleagă… Și au avut, cu siguranță, discuții aprinse în familie pentru că tatăl l-a vrut negustor sau măcar ofițer. Dar Bacovia fuge de la școala militară, se întoarce acasă. Aici s-a produs ruptura. Eu cred că tatăl, Dimitrie, până în clipa morții a rămas cu aceste nedumeriri: Unde a greșit el? De ce băiatul ăsta nu l-a ascultat? De ce n-a mers pe drumul pe care el i-l netezise?
Vladimir-Alexandru Moțoc: Care este, în opinia dumneavoastră, momentul cel mai semnificativ din viața lui Bacovia?
Adrian Jicu: E greu să faci clasamente, e greu să spui care a fost cel mai important, mai ales când o spui din afară… Mai ales când o spui după 100 și ceva de ani. Aș menționa câteva, cu precizarea că nu le ierarhizăm. A fost importantă căsătoria cu Agatha, hai să începem cu asta. Căsătoria cu Agatha, care l-a salvat din foarte multe puncte de vedere, și biologic, și poetic. Fără îndoială, important a fost Premiul Național pentru Poezie, pe care l-a luat în 1934. El și Arghezi. Fără îndoială, importante au fost întâlnirile pe care le-a avut cu oameni din mișcarea socialistă, pentru că astea i-au modelat gândirea într-un anume fel. Trebuie să fi contat și bețiile, de ce nu? Experiențele acelea bahice, care l-au aruncat în infern, care l-au făcut să ajungă în punctul cel mai de jos al existenței și de acolo să revină, trăind experiențe care și ele au tras greu la cântar, care l-au influențat în felul în care a văzut lumea și ulterior a scris despre despre ea. Fără îndoială că a contat și nașterea lui Gabriel, băiatul lor. Să nu mai spun de moartea mamei, un șoc care i-a acutizat percepția efemerității și așa mai departe. Lista e lungă, dar o să ne oprim aici.
„Nu tot ceea ce este în paginile cărții este real”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Cum ați reușit să obțineți informații atât de amănunțite, precum activitățile tatălui acestuia, cearta dintre părinți în legătură cu alegerea numelui?
Adrian Jicu: Păi, n-am avut surse secrete. Am citit bibliografia. Am căutat să acopăr, prin lecturile mele, cât mai mult din ceea ce a însemnat, pe de o parte, creația lui Bacovia, pe de altă parte, epoca, lumea aceea. Mie îmi place istoria și cred că a contat și asta. Am citit cât am putut din presa antebelică, interbelică și chiar din anii ’50-’60, ca să înțeleg lumea în care trăia, pentru că presa este o oglindă foarte bună a lumii. Am umblat și eu prin arhive, m-am consultat cu specialiști în Bacovia sau cu oameni care cunoșteau bine epoca. Și e și o altă componentă care merită subliniată: am și inventat, pentru că, să nu uităm, „Iorgu” este un roman. Cartea aceasta nu trebuie citită doar ca un document. Nu tot ceea ce este în paginile cărții este real. Nu tot ceea ce este în paginile cărții este documentat. Sunt și scene, personaje, momente ficționalizate, că, până la urmă, asta înseamnă romanul.
Vladimir-Alexandru Moțoc: În ce moment v-ați dat seama că scrierea dumneavoastră este completă?
Adrian Jicu: Păi… niciodată, pentru că scrierea mea nu este completă. Nici măcar acum. Cu siguranță, sunt lucruri pe care nu le-am prins. N-ai cum să prinzi totul. Nu există scriere completă. Nu-mi fac asemenea iluzii. Aș fi naiv să cred că gata, cu cartea asta am epuizat subiectul. Nici pomeneală! Eu cred că abia am deschis sau sper că abia să fi deschis subiectul, să fac această temă – viața lui Bacovia – mai interesantă.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Care este cel mai important pas în scrierea unei cărți?
Adrian Jicu: Da, asta e o altă întrebare cu schepsis, foarte bine țintită… Nici aici nu cred că există un unic răspuns. Cred că și aici diferă de la caz la caz, de la autor la autor. Dacă luăm cazul meu, pentru mine au fost foarte importanți oamenii… Sigur, bâjbâiam, căutam, încercam să găsesc o formulă. Pentru mine a contat foarte mult răspunsul pe care l-am primit de la prieteni cărora le-am trimis câteva capitole ale cărții, fiindcă nu eram nici eu sigur. E bine ce fac? Nu e bine? Oare merită să insist? Are rost să încerc să scriu un roman? Sau mă fac de râs? Și atunci mi-am luat inima în dinți și am apelat la câțiva prieteni care sunt critici literari, care știu foarte bine ce înseamnă lucrurile astea și i-am rugat să-mi spună deschis dacă romanul ăsta merită să apară. Acela a fost declicul pentru mine, feedback-ul lor, reacția lor, faptul că mi-au spus: „Dă-i înainte, că e bine!”
„Visul meu a fost să scriu o poveste care să ajungă la sufletul cât mai multor cititori”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Cum a fost receptat romanul până în prezent?
Adrian Jicu: Aici nu pot să dau decât un răspuns parțial fiindcă lucrurile sunt, cum să spun, în desfășurare. Deocamdată, ecourile sunt bune și foarte bune. Sigur, nu trebuie să mă îmbăt cu apă rece. Fiecare dintre reacțiile primite contează, indiferent că vin de la un copil de 12 ani sau de la un un om de 80 de ani, fie că vin de la un elev sau de la un academician, fie că-s reacții din partea unor cititori care activează în alte domenii, că-s avocați, că-s medici, că-s muncitori, că-s pensionari, fie că sunt critici literari, specialiști. N-am vrut să scriu o carte elitistă, o carte de nișă, care să se adreseze unui public restrâns. Visul meu a fost să scriu o poveste, o poveste care să ajungă la sufletul cât mai multor cititori. Și de asta ecourile nu fac decât să mă bucure. Sigur, există și o receptare, hai s-o numim oficială, care se traduce în cronici literare. Au apărut deja câteva, mi s-au cerut câteva interviuri la diverse posturi de radio. Deocamdată, să nu fiu ipocrit, sunt foarte mulțumit. E chiar mai bine decât aș fi sperat în momentul în care lucram la această carte.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Cine este Adrian Jicu?
Adrian Jicu: Ei, da, asta e cea mai grea întrebare! E o întrebare cu care mă lupt de ani buni. Mă întreb și eu adesea „Cine sunt? De ce sunt? Încotro?” și așa mai departe… Aș putea răspunde că Adrian Jicu este un om care scrie. Dar ar fi prea puțin. Sunt cel pe care îl vedeți, pe care, poate, îl știți.. De când am scris cartea asta nu mi-au crescut nici aripi, nici coarne. E mai bine totuși să ne oprim aici. Mi-e foarte greu să vorbesc despre mine, fiindcă orice aș spune poate fi folosit împotriva mea sau, mai grav, poate suna a laudă. Și nu e cazul…
Interviu realizat de Vladimir – Alexandru Moțoc, elev în clasa a VIII-a, la Școala Nr. 10 și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Foto credits (interviu): Mara Lazăr (clasa a VIII-a), elevă la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Prof.coord. Laura Huiban
