Jurnal de România, Jurnal de Bacău. Jurnal de Teatru. Jurnal de actor. În prima săptămână a lunii martie 2021, Teatrul Municipal „Bacovia” va avea premiera spectacolului „Jurnal. Bacău”, o producție de teatru – documentar, multimedia, care face parte din proiectul „Jurnal de România” al regizoarei Carmen Lidia Vidu. Scenariul producției are la bază o serie de interviuri pe care cunoscuta creatoare de teatru le-a realizat cu cei patru actori băcăuani din distribuția spectacolului, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Bianca Babașa și Viorel Baltag, dar și o muncă documentară de investigare a istoriei locului. Patru actori, patru generații, patru perspective diferite asupra Bacăului și asupra istoriei Teatrului Municpal „Bacovia”. În interviul care urmează, Eliza Noemi Judeu, manager al Teatrului Municipal „Bacovia”, și actriță în distribuția spectacolului „Jurnal. Bacău”, dezvăluie câteva detalii despre intenția din spatele proiectului și despre ce înseamnă munca la acest spectacol. Ziarul „Deșteptarea” este partener media al Teatrului Municipal „Bacovia”, și, în același timp sursă documentară, pentru realizarea spectacolului.
„Teatrul oricărei comunități trebuie să ia poziție vizavi de ceea ce se întâmplă în comunitatea respectivă, cu oamenii locului”
– De ce ați invitat-o pe regizoarea Carmen Lidia Vidu să includă Bacăul și Teatrul Municipal „Bacovia” în proiectul său „Jurnal de România”? Ce vă propuneți, ca manager, cu acest spectacol de teatru – documentar „Jurnal.Bacău”?
– Consider că pandemia a schimbat multe lucruri în teatru, atât de partea creatorilor de teatru, cât și de partea spectatorilor. Nu cred că teatrul la ora actuală mai poate reprezenta doar divertisment, deși un divertisment de bună calitate nu este niciodată de lepădat, dar mi se pare că teatrul, în general, și, în consecință, și Teatrul Municipal „Bacovia”, trebuie să aibă o atitudine vizavi de problemele comunității din care face parte. De existența pe piața teatrală multimedia a regizoarei Carmen Lidia Vidu evident că aveam cunoștință. Carmen Lidia Vidu creează și dintr-un spirit civic, și prin asta mă refer, în acest caz, la un stil documentar artistic, pe care ea îl abordează. I-am expus dorința mea de a realiza acest spectacol, „Jurnal. Bacău”, am fost foarte clară în cerință, și am fost foarte încrezătoare în capacitatea ei de a înțelege repede și de a formula o idee spectaculară pe tema orașului nostru, pe tema teatrului nostru. I-am pus la dispoziție materiale, din care ea s-a documentat, apoi, evident, a venit în Bacău și am început lucrul la acest spectacol. Deci ideea principală este că, din punctul meu de vedere, teatrul oricărei comunități trebuie să ia poziție, nu permanent, dar din când în când, vizavi de ceea ce se întâmplă în comunitatea respectivă, cu oamenii locului. Asta nu înseamnă că Teatrul Municipal „Bacovia” va realiza de-acum încolo numai spectacole documentare sau cu teză socială, nu, dar consider că este momentul ca acest teatru să prezinte publicului un astfel de spectacol.
„Teatrul, o repet, e vocea cetății”
– La prima repetiție pentru „Jurnal. Bacău” ați spus regizoarei Carmen Lidia Vidu că pentru dumneavoastră „Bacăul înseamnă Teatrul Bacovia”. Cum motivați această afirmație, care, aparent, exclude alte semnificații posibile ale acestui loc pentru Eliza Noemi Judeu, ca artist și ca om?
– Nefiind băcăuancă, neavând aici familia în care m-am născut – eu mi-am format aici o familie, respectiv soțul și copiii, astea sunt facerile mele, dincolo de teatru – Teatrul a fost prima mea familie, primul meu Bacău. Sigur că trăim printre băcăuani, dar neavând familia aici, consider că prezența mea la Bacău se definește prin teatru. N-am nicio problemă cu băcăuanii, n-am nicio problemă cu orașul, îmi place foarte mult orașul. S-ar putea ca unii să spună: „ce poate să-ți placă?”. Îmi plac multe, pentru că am venit în Bacău în vara lui ’99, și prima mea întâlnire cu Bacăul a fost cu Parcul Trandafirilor, care era plin de trandafiri, și, imediat apoi, cu Teatrul. Și mi s-a părut frumos. Apoi, prin public am putut vedea Bacăul, un public care m-a-ndrăgit de la primul spectacol, ceea ce mi-a dat încredere, probabil că de aceea am și rămas în continuare.
Oamenii aveau în Bacău, au, o anumită calitate spirituală, caldă, e un public pe care am încercat permanent să nu-l dezamăgesc. Deci raportarea mea, a existenței mele personale, artistice, la Bacău, este, da, strict, legată de teatru, și n-o să se supere soțul meu sau copiii mei – pentru că ei cunosc lucrul ăsta de cel puțin 18 ani – dar această percepție se datorează și publicului. Eu acestui public trebuie să-i comunic, ca artist, ca om, eu trebuie să fiu permanent în comunicare cu publicul acestui teatru, prin urmare, da, Bacăul, pentru mine înseamnă Teatrul. Tare mi-ar plăcea ca și alții să înțeleagă importanța teatrului în această comunitate, și să îi dea fiecare, prin ceea ce face, respiră, există, în acest oraș, să-i dea valoare, venind la teatru, preocupându-se de teatru, administrând teatrul, dincolo de managementul meu. Teatrul, o repet, e vocea cetății, așa trebuie să rămână și așa trebuie asumată existența sa, și de mine, și de colegi, și de public.
– Ce ați sacrificat ca om ca Teatrul Municipal „Bacovia” să devină ceea ce v-ați dorit ca artist și ca manager?
– Răspunzând grosso – modo, am sacrificat familia, respectiv soțul și copiii, dar, de fapt, nu i-am sacrificat, pentru că soțul meu și copiii mei sunt parte din mine și atunci nu s-au simțit sacrificați. Și spun că i-aș fi sacrificat pe ei doar din prisma faptului că atunci când, seara, probabil, ești bine în familie, eu trebuie să plec la repetiții sau la spectacole. Sau pentru faptul că pe copii foarte rar i-am luat eu însămi de la școală sau de la grădiniță, soțul meu a făcut asta, pentru că eu eram la teatru și aveam ori de făcut o repetiție, ori de pregătit un spectacol, ori de făcut un raport, ori de făcut o fișă de evaluare, prin urmare prin toate astea teatrul mă răpea din familie. Dar, repet, familia mea, mica mea familie din Bacău, un soț și doi copii, nu s-au considerat sacrificați, pentru că, atât timp cât am fost acasă, lângă ei, au simțit iubirea mea, interesul meu pentru existențele lor. Dacă am sacrificat ceva, probabil că am sacrificat un pic din… dar nu bag mâna-n foc, s-ar putea, ca manager, să fi sacrificat un pic actrița. Regizorii care au venit pe-aici au dorit, majoritatea, să lucreze cu mine, uneori am acceptat, uneori am refuzat, pentru că nu pot fi permanent doi într-unul,și atunci poate s-a sacrificat un pic actrița, dar nu bag mâna-n foc nici pentru asta, pentru că îmi place să cred că sunt un om lucid care știe să-și organizeze viața artistică. Și, atunci, de fapt, n-am sacrificat nimic.
„Manifestul de o zi a fost o invitație la dialog adresată întregii comunități”
– Spectacolul „Jurnal. Bacău” atinge și subiectul clădirii în care funcționează Teatrul Municipal „Bacovia”. Care a fost scopul manifestului de o zi „Atenție. Cade pe noi”, care a făcut referire la situația acestei clădiri de patrimoniu? Și care au fost urmările acestui protest teatral, la nivelul comunității?
– Cred că primul lucru pe care l-am supus atenției publice, ca manager, în primul meu mandat, vorbim aici de 2017, a fost situația clădirii în care existăm. Am repus atunci pe tapet problema degradării Hotelului Central, care este, practic, fațada instituției Teatrul Municipal „Bacovia”. Am mai spus-o, există niște probleme care, se pare, foarte greu își găsesc rezolvarea. După aceea, a fost un al doilea manifest subtil, premiera spectacolului „Gaițele”, pe care l-am gândit să aibă loc în 2019, când se împlineau 90 de ani de la inaugurarea clădirii Palatului Mărăști, respectiv Hotelul Central și Teatru. Deci am avut cel puțin încă două demersuri înainte, unul, în biroul primarului de atunci, domnul Cosmin Necula, și unul artistic, pentru rezolvarea situației acestei clădiri, care trebuie să fie reper cultural în acest oraș, că altfel aș vrea să n-o mai numim „clădire de patrimoniu”. Deci, dacă nu se poate face ceva, haideți să n-o mai numim „clădire de patrimoniu”.
Teatrul Municipal „Bacovia” plătește Direcției de Patrimoniu un procent din vânzarea biletelor. Procentul ăla pe care noi îl dăm din vânzarea biletelor vreau să se regăsească undeva, în ceva concret pentru reabilitarea acestei clădiri. Acel manifest de o zi, care a fost gândit chiar așa, pentru o zi, ca să vedem percepția cetățenilor, era o invitație la dialog. Nu a avut alt scop, cum ar putea fi sau a fost, probabil, înțeles, receptat, decât deschiderea unui dialog. Suntem artiști, sunt artist, nu sunt doar actriță, sunt un artist, iar în momentul în care un artist nu împroașcă, un artist nu învinuiește, un artist nu atacă, ci semnalează o problemă, prin acel gest artistic el invită la dialog. Manifestul de o zi a fost o invitație la dialog adresată întregii comunități, comunității de cetățeni, comunității de afaceri, comunității administrative. Nu și-a propus nimeni, în niciun caz eu, care am dat drumul acestui manifest, nimeni nu și-a dorit altceva, eu, una, nu mi-am dorit altceva, decât o invitație la dialog despre această situație.
– Care au fost urmările?
– Primul semnal a venit, cum probabil mă așteptam, de la domnul primar al municipiului Bacău, domnul Lucian Stanciu Viziteu, care mi-a spus că a început să facă demersuri pentru achiziționarea Hotelului Central, și care și-a propus să înlocuiască plasa de pe fațada Teatrului cu un mash, care reprezintă, probabil, imaginea fațadei Teatrului, după ce va fi fost recuperat, achiziționat, reconsolidat, refăcut, fapt care, evident, mi-a dat o speranță. Pe 15 ianuarie, împreună cu domnul primar, am făcut onorurile poziționării mash-ului pe hotel, evenimentul a avut loc în fosta Café du Theatre, care se va numi ”Cafeneaua noastră”, pentru că am recâștigat-o, e un spațiu recâștigat de mine. M-a bucurat prezența dânsului la teatru și eu sper că vom reuși să construim împreună un dialog frumos, din care să aibă de câștigat comunitatea.
Și a fost, de asemenea, o reacție foarte bună și din partea comunității, am primit foarte multe mesaje de susținere pe pagina de Facebook a Teatrului, și am înțeles, încă o dată, și asta ne-a bucurat foarte mult, că această comunitate, Bacăul, iubește Teatrul Municipal ”Bacovia”, și că are nevoie de noi, mai ales în aceste vremuri dificile.
„Noi devenim actori – documente, în sensul în care tu vezi prin ochii noștri teatrul, orașul”
– În spectacolul „Jurnal.Bacău” sunteți actor – document. Cum este să jucați într-un spectacol rolul propriei vieți? Ce emoții trezește în artist o astfel de experiență?
– La o primă întâlnire, Carmen Lidia Vidu a spus celor patru actori din distribuție: „Voi sunteți eroii mei. În Bacău, voi sunteți eroii mei”, mergând pe ideea de a documenta Teatrul, de a face din „Jurnal. Bacău” atât un jurnal al Bacăului, dar și al Teatrului, pentru că regizoarea Carmen Lidia Vidu a înțeles foarte bine că eu cred că teatrul este vocea comunității. Și atunci, tu, spectator, vii și cunoști Teatrul „Bacovia” și din perspectiva noastră, umană. Ei, actorii, în acest tip de spectacole de teatru – documentar, nu mai sunt personaje, ci, așa cum spunea și ea, „Deveniți documente, sunteți mărturisitorii acestui teatru”. Și, iacătă, suntem patru generații în distribuția acestui spectacol, domnul Viorel Baltag, Florina Găzdaru, subsemnata și Bianca Babașa, suntem patru generații care pot comunica ceva despre sine, dar legat de teatru. Dar emoția nu este a noastră, emoția trebuie să fie trezită în oameni, în spectatori. Deci spectacolul te ajută să percepi Teatrul, Bacăul, din prisma făcătorilor teatrului, și, evident, și a cetățenilor, că și noi suntem cetățeni și avem o percepție asupra orașului în care trăim.
– Ce vi se pare cel mai dificil în realizarea acestui rol, rolul Eliza Noemi Judeu, din spectacolul „Jurnal. Bacău”?
– Aș vrea să fiu înțeleasă foarte bine, dar nu numai eu, ci toți cei patru actori care vom prezenta „Jurnal. Bacău”. Vreau să fie înțeles mesajul și să fie înțeleasă invitația mea la dialog. Treaba noastră în acest spectacol este să continuăm invitația la dialog. Ce este greu în acest spectacol este la fel de greu în crearea oricărui rol, și anume să captezi atenția publicului, să-i dai informația pe care vrei să i-o dai, și să-l emoționezi. Tu-i dai o informație, dar el trebuie să se emoționeze. Acest tip de spectacole nu lucrează cu emoția actorilor, lucrează cu emoția spectatorilor. Eu, ca actor, nu fac aici nimic în plus sau în minus, decât fac în crearea oricărui rol, în care, de fapt, tot eu sunt. Deci, în crearea oricărui rol, ceva din ființa mea merge acolo, în spectacol.
Transmit niște informații despre viața mea, dar nu pot fi emoțională, fiecare dintre noi transmite niște informații despre propria viață, dar nu sunt mărturisiri, sunt informații despre ceva ce noi am trăit, în acest oraș, în acest teatru. Emoția trebuie să fie a spectatorului: „Uite cum au trăit oamenii ăștia, uite ce visau, uite unde-au ajuns, uite ce-au ajuns”, deci doar în sensul ăsta noi devenim „actori – documente”, în sensul în care tu vezi prin ochii noștri teatrul, orașul. Concluziile ți le tragi singur. Și iei atitudine sau nu iei, noi îți prezentăm din punctual nostru de vedere cum a fost. Sunt patru puncte de vedere, patru perspective, pentru că am trăit cu toții în acest oraș, și în acest teatru, dar fiecare a perceput viața în oraș, viața în teatru, în mod diferit, și atunci ai patru puncte de vedere diferite.
„Jurnal. Bacău e un jurnal care va genera emoție, dar nu poate fi creat cu emoție, este o construcție lucidă”
– Înainte de a colabora efectiv, aveați o anumită percepție despre creatorul de teatru Carmen Lidia Vidu, acum, lucrând cu ea pentru spectacolul ”Jurnal. Bacău”, cum o percepeți pe Carmen Lidia Vidu?
– Recunosc, am avut o idee preconcepută despre persoana ei, am crezut că este extrem de sofisticată, că nu s-ar putea comunica cu ea emoțional, cum, de fapt, eu o fac, de obicei, în contact cu alți artiști. Răspunzându-mi foarte repede la e-mail-ul pe care i l-am trimis, ceva din alura ei mi-a spus că acestei fete eu nu pot să-i dau zaharicale, de aceea, dialogând pe tema spectacolului, am fost foarte concretă în a-i comunica ceea ce vreau, de ce o invit în Bacău, de ce mă interesează ea, ca și creatoare de teatru, de multimedia, am fost foarte specifică și răspunsul a venit prompt, ceea ce mi-a confirmat că am intuit-o bine. Dar acum, lucrând cu ea, am înțeles că în privința comunicării emoționale am greșit. Carmen Lidia Vidu este foarte emoțională, înțelege foarte bine actorul, îi înțelege trăirile, empatizează. Dar e regizor, trebuie să fie obiectivă, și atunci, da, are capacitatea de a înțelege emoțiile tale, și le asumă, și le pune în ordine, cu luciditate. „Jurnal. Bacău” e un jurnal care va genera emoție, dar nu poate fi creat cu emoție, este o construcție lucidă, și, din această perspectivă, poate că își vor da seama unii sau alții că teatrul se face cu gând, în primul rând cu gând, cu disciplină, cu implicare, și cu asumare.
– Ce sperați să înțeleagă spectatorii după ce vor vedea „Jurnal. Bacău”, acest jurnal despre Bacău și despre Teatrul Municipal „Bacovia”?
– Că, alături de oamenii din teatru, la rândul lor pot să ia atitudine. Discutam și cu Carmen Lidia Vidu, spiritul civic lipsește în această țară, și consider că spectacolul „Jurnal.Bacău” poate trezi spiritul civic măcar în comunitatea băcăuană.
Interviu realizat de Laura Huiban, Foto din arhiva personală Eliza Noemi Judeu, Grafică: Cristina Baciu
