La 17 septembrie, se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui George Bacovia. Poetul născut la Bacău a transformat ploaia, toamna, frigul, orașul provincial, singurătatea și sentimentul de apăsare într-un univers poetic inconfundabil. Mai mult de un secol mai târziu, numele lui continuă să fie legat inseparabil de orașul în care s-a născut și de o poezie care a reușit să devină, în același timp, personală și universală.

Un copil din Bacăul de la sfârșitul secolului al XIX-lea 

George Bacovia s-a născut la 17 septembrie 1881, la Bacău, în familia comerciantului Dimitrie Vasiliu. Numele său real era George Andone Vasiliu. A fost unul dintre copiii familiei Vasiliu și și-a petrecut anii copilăriei în orașul moldav care avea să rămână, peste timp, unul dintre personajele permanente ale poeziei sale.

Copilăria nu i-a fost lipsită de probleme. O criză de malarie în primii ani de viață a făcut ca începerea școlii să fie amânată. A urmat Școala Domnească din Bacău, apoi Gimnaziul „Principele Ferdinand”. A trecut și prin Liceul Militar din Iași, pe care l-a părăsit, revenind la Bacău, unde și-a încheiat studiile liceale în 1903.

Avea însă și preocupări care depășeau ceea ce se aștepta de la un elev. S-a remarcat la desen și muzică și a cântat la pian și vioară. În paralel, scria.

Poetul avea să transforme tocmai această aparent banală lume provincială într-un decor literar recognoscibil.

Bacăul lui Bacovia nu este un oraș descris turistic. Nu este un oraș al monumentelor și al marilor evenimente. Este orașul străzilor umede, al toamnei, al ploii interminabile, al serilor apăsătoare, al ferestrelor și al oamenilor care trec printr-o lume care pare să-și fi pierdut sensul.

Poetul care și-a ales numele 

Debutul lui Bacovia s-a produs în 1899, în revista „Literatorul”, cu poezia „Și toate”, semnată V. George. Câțiva ani mai târziu, în 1903, în revista „Viața nouă”, au apărut „Amurg”, „Lacustră” și „Nevroză”. În aceeași perioadă, în revista „Arta” din Iași, avea să apară și numele sub care literatura română îl va cunoaște: George Bacovia. Numele nu a fost ales întâmplător. Bacovia a explicat că l-a găsit în dicționarul lui Hașdeu. Poetul indica și o posibilă asociere etimologică între „Baco”, prescurtare de la Bacchus, și latinescul „via”, „cale”. Pseudonimul avea să devină unul dintre cele mai puternice nume din literatura română. Iar ceea ce la început putea părea doar un nume literar avea să se transforme într-un adevărat univers.

„Plumb” și nașterea unui mit literar 

Înainte de a deveni titlul volumului care l-a consacrat, „Plumb” exista deja în laboratorul poetic al lui Bacovia. Poezia fusese concepută în jurul anului 1900 și avea să fie definitivată ulterior. Volumul „Plumb” a apărut în 1916 și a schimbat locul lui Bacovia în literatura română. Este greu de imaginat astăzi cât de radicală trebuie să fi părut această poezie într-un spațiu literar obișnuit încă să caute în poezie armonie, frumusețe, exaltare sau ideal.

La Bacovia, lumea este grea. Cuvintele par să aibă greutate fizică. Culorile nu mai sunt doar culori, ci stări. Sunetele nu acompaniază realitatea, ci o amplifică. Ploaia nu este un simplu fenomen meteorologic, iar toamna nu este doar un anotimp. Totul devine stare sufletească. În universul bacovian, materia și sufletul par să se confunde. Plumbul devine mai mult decât un metal. Devine greutate, închidere, imposibilitatea de a te desprinde de ceva.

Galbenul nu este doar o culoare. Violetul nu este doar o culoare. Negrul nu este doar absența luminii. Bacovia a construit, de fapt, o poezie a culorilor și a sunetelor.

Bacăul devine personaj 

Poate că una dintre cele mai mari moșteniri ale lui Bacovia pentru orașul său natal este tocmai faptul că a făcut din Bacău un spațiu literar.

În literatura română există orașe care au devenit celebre prin romanele scrise despre ele. Bacăul are însă ceva aparte: a intrat în memoria literară prin atmosfera poeziei. Casa în care a locuit poetul se află astăzi pe strada care îi poartă numele și funcționează ca muzeu. Clădirea datează din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, iar poetul a locuit acolo în perioada 1906–1928, alături de părinți și, ulterior, alături de soția sa, Agatha Grigorescu. A revenit la Bacău și între 1930 și 1933, înainte de stabilirea definitivă la București.

Casa memorială păstrează manuscrise, volume, documente și obiecte personale ale poetului, precum și obiecte legate de viața familiei Bacovia. Printre acestea se află pianul și vioara, biblioteca, obiecte de mobilier, fotografii și desene realizate de poet. Astfel, ceea ce pentru Bacovia a fost o casă devine astăzi o formă de memorie. Iar pentru un oraș care s-a schimbat enorm în aproape un secol și jumătate, casa aceasta reprezintă una dintre puținele legături directe cu Bacăul în care a crescut poetul.

„Lacustră”, „Amurg violet” și lumea care se destramă

 Bacovia nu a fost poetul unei singure poezii. „Plumb” a devenit emblema lui, însă universul său se întinde prin texte precum „Lacustră”, „Amurg violet”, „Nevroză”, „Toamna”, „Liceu” și multe altele. „Lacustră” fusese publicată încă din 1903, iar „Amurg violet”, scrisă în 1899, a apărut pentru prima dată în 1904. Ambele au intrat ulterior în volumul „Plumb”.

În aceste poezii apare ceea ce am putea numi astăzi „marca Bacovia”: repetitivitatea, ploaia, spațiul închis, culorile apăsătoare, senzația că timpul nu înaintează, ci se repetă. Este o lume în care omul nu mai pare stăpânul decorului. Uneori pare chiar invers. Omul este cel absorbit de decor.

Orașul îl înghite, anotimpul îl apasă, ploaia îi intră în existență, iar camerele devin spații ale izolării. De aici și impresia extraordinară de modernitate pe care o poate produce Bacovia unui cititor de astăzi.

O viață mai puțin spectaculoasă decât legenda poetului 

Viața lui Bacovia nu a fost cea a unui scriitor care a trăit permanent în centrul lumii literare. A studiat Dreptul la București și Iași și și-a obținut licența în 1911, însă nu a practicat avocatura. A lucrat în diverse funcții administrative și a avut perioade dificile, inclusiv internări și lungi perioade de retragere.

În 1928 s-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, poetă și profesoară. În 1931 s-a născut fiul lor, Gabriel. Familia s-a mutat la București în 1933. Un an mai târziu, Bacovia a primit, împreună cu Tudor Arghezi, Premiul Național de Poezie. În 1925 devenise primul director al revistei „Ateneul cultural”, iar în 1926 a publicat la Bacău volumul „Scântei galbene”. Au urmat „Cu voi” în 1930, „Comedii în fond” în 1936 și „Stanțe burgheze” în 1946.

Nu toate perioadele au fost favorabile poetului. Opera sa a trecut și printr-o perioadă de marginalizare în anii regimului comunist, înainte ca Bacovia să fie repus în circulație și să primească din nou recunoașterea oficială.

În 1956 a apărut volumul „Poezii”. Un an mai târziu, George Bacovia murea la București. Era 22 mai 1957.

Poetul care și-a înregistrat propria voce 

Există însă ceva extraordinar pentru memoria unui scriitor născut în 1881.

Bacovia poate fi ascultat. În 1954, Radio România a realizat o înregistrare pe bandă magnetică în care poetul își citește propriile versuri. Printre poemele păstrate în această arhivă se află „Lacustră” și „Amurg violet”.

Este una dintre acele punți rare peste timp care schimbă felul în care îl putem percepe pe un scriitor. Nu mai este doar numele din manual.

Nu mai este doar portretul alb-negru. Nu mai este doar poetul din „Plumb”.

Există vocea lui. O voce înregistrată cu puțin timp înainte de moarte, care face ca poezia să iasă din pagină și să se întoarcă, pentru câteva minute, în trupul celui care a scris-o.

De ce Bacovia rămâne actual 

Poate că explicația pentru rezistența poeziei lui Bacovia nu trebuie căutată numai în simbolism. Nici numai în tehnica poetică. Nici numai în folosirea culorilor, a muzicalității sau a repetiției. Bacovia a intuit ceva ce literatura modernă avea să confirme în multe feluri: omul nu trăiește doar în marile evenimente ale istoriei, ci și în propriile camere, în propriile străzi, în propriile anotimpuri interioare. În singurătate. În așteptare. În plictiseală. În anxietate.

În zile care seamănă între ele. În sentimentul că afară plouă și că, într-un fel, ploaia aceea nu se mai termină. De aceea, Bacovia poate fi citit astăzi fără sentimentul că deschidem un scriitor „vechi”. Poemele lui nu au nevoie de muzeu pentru a funcționa. Muzeul ne ajută să înțelegem omul.

Poezia însă continuă să vorbească singură.

17 septembrie, ziua în care Bacăul își recuperează poetul 

În fiecare an, aniversarea lui Bacovia readuce în atenție relația dintre poet și orașul său. Iar în 2026, la 145 de ani de la naștere, această legătură este cu atât mai vizibilă. Casa memorială „George Bacovia” găzduiește chiar pe 17 septembrie 2026, ziua aniversară, vernisajul expoziției de artă plastică „Portret Bacovia VI”, ajunsă la cea de-a șasea ediție. Expoziția reunește lucrările a opt artiști din România și din străinătate și va putea fi vizitată până la 22 mai 2027. Este, poate, una dintre cele mai potrivite forme de a-l aniversa pe Bacovia. Nu prin transformarea lui într-o statuie. Ci prin readucerea lui în prezent. Pentru că Bacovia însuși a fost un poet al transformării.

A luat ploaia și a făcut-o poezie. A luat toamna și a făcut-o stare.

A luat un oraș moldav și l-a făcut literatură. A luat culorile și le-a transformat în emoții. A luat singurătatea și i-a dat ritm.

Iar după 145 de ani, poate cea mai importantă dovadă că George Bacovia continuă să existe nu este faptul că strada îi poartă numele, că există o casă memorială sau că este aniversat în fiecare an.

Este faptul că încă îl citim. Și, mai ales, că atunci când plouă peste Bacău într-o zi de toamnă, orașul pare pentru câteva clipe că vorbește în limba lui.

ȘTIAȚI CĂ…?

1…. numele real al poetului George Bacovia era Gheorghe Andone Vasiliu și că fetele casei , mama, surorile Maria, Aneta, Catinca și bunica Pachia îi spuneau „Iorgu” sau „Iorguț”?
2…. Bacovia s-a născut într-o casă de pe fosta stradă Bacău-Piatra sau Bacopiatra, actualmente strada 9 Mai?
3….mama poetului, Zoe (Langa) Vasiliu era fiica pârcălabului de Iași, Gheorghe Langa?
4….strămoșii dinspre tată (Mustea) au deținut, încă din vremea domnitorului Ștefan cel Mare, titluri de copiști și slujitori domnești?
5…. Bacovia era rudă dinspre tată, cu pedagogul și psihologul de mai târziu, Grigore Tăbăcaru?
6.. … poetul era un talentat desenator și caricaturist, obținând chiar un premiu național ?
7….. Bacovia era un bun gimnast și un grațios patinator pe luciul înghețat al Bistriței?
8….. poetul a condus corul Școlii Normale de Băieți?
9…. Bacovia cânta la vioară?
10…..i-a avut profesori, printre alții, pe Garabet Ibrăileanu, pe D. D. Pătrășcanu și pe G. H. Grandea?
11…..a fost coleg și bun prieten cu Ministrul Finanțelor din perioada regalității, Mircea Cancicov?
12….înainte să se numească „Plumb”, primul volum lansat de George Bacovia, s-a numit inițial „Ego”?
13….atunci când a lansat volumul „Plumb”, în Bacău, n-a avut loc nicio reacție, nicio critică, poezia sa fiind considerată decadentă?
14….volumul „Plumb” a fost publicat când poetul avea vârsta de 35 de ani?
15….în casa de pe strada George Bacovia de astăzi (fostă Gimnaziului, fostă Liceului), Bacovia a trăit 22 de ani?
16…s-a căsătorit cu Agatha Grigorescu la vârsta de 47 de ani, iar la vârsta de 50 de ani a devenit tatăl unicului fiu, Gabriel Vasiliu- Bacovia?
17….profesia poetului era cea de avocat dar nu e pledat niciodată, deși a plătit zece ani cotizație la Baroul din Bacău?
18….pseudonimul „Bacovia” provine de la „Bacho/Baccus” și „Via” – calea lui Bacchus?
19….elevul George Bacovia a rămas de mai multe ori corigent și repetent?
20…Bacovia a absolvit liceul la vârsta de 22 de ani?
21….poezia „Liceu”, scrisă în 1903, a fost un răspuns, o denunțare, în urma chestionarului adresat absolvenților de liceu?
22….poetul a declarat „Dacă n-aș fi scris, aș fi înnebunit”?
23….Bacovia a fost inițiatorul revistei „Orizonuri noui” dar și al revistei „Ateneul literar” (împreună cu Grigore Tăbăcaru)?
24….există o casă memorială „George și Agatha Bacovia” și în București, pe str. George Bacovia, la nr. 63?