După trei ani la conducerea Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu, într-o perioadă de schimbare de sediu, prof. dr. Alin Popa vorbește despre provocările acestui prim mandat, dar și despre schimbările de viziune instituțională, care vor transforma, în viitorul apropiat, experiența utilizatorilor celor trei muzee integrate în complexul din strada Nicolae Titulescu, nr.23: Muzeul de Artă, Muzeul de Etnografie și Muzeul de Istorie.
Laura Huiban: În octombrie 2026, împliniți trei ani de mandat la conducerea Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu”. Ce a fost cel mai dificil, din perspectiva managerului, față de ceea ce ați preconizat la început, mai ales în acest context de schimbare de sediu?
Alin Popa: Eu am venit la conducerea instituției în octombrie 2023, iar, în februarie 2024, 4 luni mai târziu, a trebuit să închidem tot și să ne focusăm pe protejarea patrimoniului, pe mutarea lui. A fost și este în continuare o provocare, grevată de obligații de ordin organizatoric, financiar, de protejare a patrimoniului, dar și de regândire a viitoarelor expoziții permanente. Este o perioadă foarte dificilă din istoria recentă a acestei instituții, dar e o karmă ce urmărește cumva destinul său. Întrebarea îmi oferă prilejul să vorbesc puțin despre istoria complexului, a Muzeului de Istorie din Bacău, o poveste mai puțin cunoscută.
Instituția a fost înființată în 1957, a fost un muzeu județean de istorie, pe atunci. Primul director a fost patronul nostru spiritual, Iulian Antonescu, proaspăt absolvent al Facultății de Istorie din București, promoția 1956. Era foarte tânăr. De-a lungul timpului, muzeul și-a dezvoltat patrimoniul și și-a creat o anumită identitate științifică și culturală, ajungând în prezent să fie, cred că, cel mai mare muzeu de istorie din zona centrală a Moldovei și, în tot cazul, din județul Bacău.
Instituția a trecut de-a lungul timpului prin foarte multe transformări organizatorice, instituționale. Am avut un prim sediu în 1960, oferit de Consiliul Popular de atunci, în Parcul Cancicov, într-o clădire istorică. În 1970, la niciun deceniu, clădirea a fost demolată, în contextul de dezvoltare urbanistică specifică perioadei comuniste. Apoi, a supraviețuit prin tot felul de imobile, cu chirie, până la inaugurarea sediului din 9 Mai, în 1996.
În 1990, după Revoluție, s-a spart în trei entități distincte, și anume Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă și Etnografie și Științele Naturii, actualul Complex Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea”.
În 1996, Muzeul de Etnografie și Artă s-a divizat la rândul lui, devenind două instituții independente, Muzeul de Artă și Muzeul de Etnografie. Tot în 1996 a fost inaugurat sediul din strada 9 Mai. S-au împlinit în acest an 30 de ani. A fost un proiect complex, a fost cel mai modern muzeu ridicat în România după 1990, gândit special pentru această misiune muzeografică. Proiectul prevedea inclusiv un tunel care să facă legătura cu ansamblul Curții Domnești, cu Biserica Precista, care nu s-a mai implementat, din păcate.
Trei ani mai târziu, în 1999, s-au reunificat cele două componente muzeale ale Bacăului, de Artă și Etnografie.
Și acum ne-am mutat în noul sediu, un sediu modern.
Laura Huiban: Care a fost principala provocare în acest proces de schimbare de sediu?
Alin Popa: Dincolo de toate dificultățile inerente unei mutări, principala noastră grijă a fost protejarea patrimoniului. Asta înseamnă că el a fost strâns și depozitat. Am ridicat încet, încet patrimoniul de la un etaj la altul, pe măsură ce avansau lucrările, care au început de la subsol. Apoi l-am coborât, din nou, la subsol, unde va rămâne depozitat.
Laura Huiban: Și din 2025 până în prezent, cum a funcționat muzeul? Care au fost dificultățile?
Alin Popa: La jumătatea anului 2025, am încheiat această permanentă mutare și grijă pentru patrimoniu, totul a fost coborât la subsol, depozitat și sigilat. Din acel moment, am pierdut spațiile expoziționale și a trebuit să ne desfășurăm activitatea în parteneriat cu alte entități, în special cu Cercul Militar, cu Universitatea ”Vasile Alecsandri” și Universitatea ”George Bacovia”. Și asta se vede. Sunt date care reflectă clar o scădere a numărului de vizitatori. Dacă în 2023 eram undeva la 41.000 de beneficiari și vizitatori, am scăzut spre 24.000 anul trecut, în primul rând pentru că am închis spațiile expoziționale permanente: Istorie, Arheologie, Etnografie, chiar și la Artă.
Dar, în ciuda acestor dificultăți, ne-am orientat către zona de cercetare, unde avem o creștere spectaculoasă în privința numărului de participări la conferințe, la simpozioane, în privința numărului de articole, lansări de carte, participări la congrese. Practic, suntem una dintre puținele instituții de cultură din Bacău în care înregistrăm o creștere a numărului de publicații, o creștere a volumelor de autori, a volumelor colective, a numărului de articole. Sunt foarte mândru de partea asta de cercetare, pe care mi-aș dori să o putem valorifica în viitoarele expoziții.
A fost o creștere spectaculoasă a numărului de ateliere, de parteneriate, și chiar și de elevi implicați în acest segment de activitate muzeală. Aici am crescut și mă mândresc.
De regulă, pentru ateliere veneau partenerii educaționali la noi și asta ne aduceau și un flux de vizitatori foarte ridicat. În momentul în care am pierdut spațiile, a trebuit să mergem noi către școli.
Am ținut ateliere educaționale pe diferite teme: miniaturi medievale, activități specifice pentru 8 Martie, pentru perioada sărbătorilor de iarnă.
Laura Huiban: Ce ați găsit frumos în echipa Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu”, când ați preluat mandatul, în 2023?
Alin Popa: Există, în cadrul comunității ”Iulian Antonescu”, cercetători, critici de artă, arheologi excepționali, EXCEPȚIONALI, ”pe spatele cărora” cred că această instituție a rezistat. N-aș vrea neapărat să nominalizez, dar sunt, aș putea spune, chiar personalități, oameni angrenați în fenomenul artistic, specialiști în arheologie, în sigilografie, în heraldică, artiști, oameni care au avut puterea, dincolo de programul de lucru, să își promoveze diferite alte activități personale creative. Sunt aici scriitori, sunt fotografi s.a.m.d. Există, ca peste tot, și elemente pozitive și elemente negative, dar aș vrea să rămânem doar cu lucrurile bune.
Laura Huiban: Cum a influențat acest întreg proces de mutare personalul instituției?
Alin Popa: Au fost foarte multe provocări și aici. E o fluctuație a personalului. Nu știu dacă aceste lucrări de reabilitare și de transformare a muzeului în bibliotecă și de pregătire a mutării noastre au fost cauza principală, dar am avut demisii, am avut plecări prin transfer, foarte multe pensionări, am pierdut doi restauratori foarte buni.
Practic, aici suntem deficitari și e un mare minus al acestei instituții. Mai avem doar doi restauratori. Unul, la secția de Etnografie, și doamna Silvia Tiperciuc, la Artă.
Dar este nevoie de restauratori pe textile, pe hârtie, pe ceramică, pe metal. Ar fi niște posturi vacante, dar, din păcate, ele sunt blocate, după cum știți, de câțiva ani. Am găsit casele memoriale cu un singur angajat, și la ”Nicu Enea”, și la Casa ”Bacovia”, care rămâne un pol de atracție permanent pentru complexul muzeal. E principalul obiectiv vizitat. Am reușit să aducem doi custozi de sală, doi supraveghetori, doi arheologi. Arheologia este o secție foarte dinamică și aduce foarte multe beneficii, inclusiv de natură financiară, pentru că sunt contracte mari pe care le gestionăm prin intermediul secției de Arheologie, pentru centura Bacăului, unde toate lucrările de arheologie au fost realizate cu personalul din cadrul muzeului, iar, din august sau din septembrie, vom începe cercetarea arheologică pentru ceea ce sperăm să fie odată A13, Bacău-Brașov, pentru toate județele care leagă Bacăul de Brașov. Toate marile lucrări de infrastructură au ca primă etapă cercetarea arheologică. Și abia după descărcarea de sarcină arheologică se poate interveni și se poate construi efectiv autostrada. Și noi avem un mare privilegiu științific din punctul ăsta de vedere.
Cercetarea arheologică a explodat odată cu dezvoltarea infrastructurii în ultimul an. Și vă anunț pe această cale că din septembrie începem cercetarea arheologică pentru autostrada Bacău-Brașov.Titularul de contract e responsabil cu angajarea, vor fi plătiți de titularul de proiect.
Laura Huiban: Care sunt beneficiile mutării în noul sediu?
Alin Popa: Un beneficiu este că toți membrii complexului muzeal vor fi acolo și asta poate duce la o mai bună gestionare a activităților, un control mai bun asupra expozițiilor temporare, o planificare mai bună a proiectelor și activităților, în special în zona de activități educaționale, așa-numitele ”ateliere”, pe care vrem să le dezvoltăm.
”Vrem ca noul sediu să devină un hub cultural viu”
Laura Huiban: În luna mai, spuneați că după recepția lucrărilor la noul sediu va urma refacerea dosarului pentru reacreditarea instituției și realizarea tematicii expoziționale, în acord cu evoluția așteptărilor publicului. În ce etapă vă aflați acum în raport cu aceste obiective?
Alin Popa: Ne aflăm într-o etapă decisivă de tranziție de la infrastructură la conținut. Finalizarea recepției noului sediu nu a fost un punct de sosire, ci declanșatorul unei transformări profunde a instituției noastre.
Dosarul de reacreditare este aproape finalizat, adaptat strict noilor reglementări. Miza noastră principală se joacă însă pe terenul noului concept expozițional.Trecem definitiv de la muzeul contemplativ la cel experiențial.
Laura Huiban: Ce costuri sunt acoperite din valoarea proiectului, estimat la aproape 7 milioane de euro?
Alin Popa: În afară de lucrările de extindere și reabilitare energetică, în costul proiectului mai sunt incluse dotările tehnice și mobilierul, mai puțin costurile de reconfigurare a spațiilor expoziționale, pentru care va fi necesar un alt proiect. Vor urma 6 luni de stabilizare a microclimatului, timp in care vom realiza conceptul viitoarelor expoziții.
”Mi-aș dori foarte mult ca, în viitoarea expoziție, să nu mai avem vizitatori pasivi, care citesc etichete, ci oameni empatici”
Laura Huiban: În ce sens considerați că s-au schimbat așteptările publicului și cum va fi reflectată această schimbare în configurarea noilor expoziții?
Alin Popa: Muzeografia actuală, la nivel mondial, trece printr-un proces profund de transformare. Oamenii nu mai percep muzeul ca pe un spațiu de depozitare a unor artefacte și a unor etichete pe care să le citim și, eventual, să le și
înțelegem, chiar dacă ele sunt scrise corect din punct de vedere științific.
Muzeografia mondială implică, la acest moment, în primul rând, o trecere de la ideea de cronologie, de prezentare a unor obiecte de patrimoniu, a unor artefacte aranjate cronologic, la narațiune, în primul rând, și la microistorie. Se pune accentul pe comunități, se pune accentul pe viața cotidiană, pe specificul activităților economice, pe spiritualitate, pe frici, pe impactul pe care epociile, istoria, l-au avut asupra comunităților, a modului în care le-a schimbat, în bine sau în rău, mentalitățile, ritmul de viață.
Apoi, apelul la tehnologie. E clar că digitalizarea imersivă, așa-numitul concept de ”Phygital”, e un nou concept în muzeografie, a devenit deja un standard, care presupune vizitarea fizică a muzeului, în timp ce folosești o aplicație mobile pentru informații suplimentare.
Asta implică realitate augmentată, asta implică realitate virtuală, adică posibilitatea de a păși efectiv în epocile pe care încercăm să le reconstituim, cu ajutorul digitalizării, de a vedea cum arăta, eventual, Curtea Domnească din Bacău, cu Casa Domnească, cu Turnul de Apărare. Asta implică proiecții imersive și asta implică ghiduri audio inteligente, pe bază de senzori de proximitate.
Odată ajuns în fața unui artefact, se dă startul audio a unei narațiuni tematice sau prin implicarea inteligenței artificiale, care îți asigură, uneori, chiar un dialog real cu această entitate. E absolut fabulos.
Vrem ca noul sediu să devină un hub cultural viu, un spațiu de învățare activă capabil să concureze de la egal la egal cu standardele muzeale europene. Suntem exact în faza de transpunere tehnică a acestor concepte, pregătind o experiență muzeală adaptată pe deplin secolului XXI.
Mă gândesc să simplificăm cât mai mult lucrurile, dar să punem în fața publicului piese care au o greutate simbolistică și o încărcătură istorică, capabile să reconstituie o civilizație, o întreagă lume. Asta, pentru
Muzeul de Istorie. Dar, probabil, că și pentru Etnografie și pentru Artă va fi regândit puțin, va fi îmbogățit și va fi un circuit al omului pe această lume, de la naștere și până la moarte, cu toate tradițiile, cu toate obiceiurile aferente fiecărei etape din viață.
Am vorbit cu colegii de la Etnografie și le-am propus să încercăm să aducem componenta alimentară și componenta audio. Noi nu avem încă o arhivă audio bine documentată, cântecele specifice diferitelor perioade agricole, religioase.
Laura Huiban: Credeți că publicul contemporan are nevoie să simtă mai mult într-o expoziție, să trăiască o experiență senzorială?
Alin Popa: Eu cred că da. Eu cred că e loc de emoție, de interactivitate. Mi-aș dori foarte mult ca, în viitoarea expoziție, să nu mai avem vizitatori pasivi, care citesc etichete, ci oameni empatici, și cred că pentru asta trebuie să apelăm la emoție, să apelăm la interactivitate.
Noi suntem deficitari la capitolul de patrimoniu pe zona de modernă și contemporană.
Laura Huiban: Din ce motiv?
Alin Popa: Muzeul a început cu o amplă campanie arheologică. Practic, Bacăul era aproape nedescoperit din punctul ăsta de vedere. Și Iulian Antonescu, și domnul Mitrea, și domnul Artimon au făcut tot ce a fost posibil pentru a aduce la lumină, în special, civilizația dacică și zona de istorie medievală. Totuși, cele mai mari cetăți dacice din România sunt aici, în Bacău, la Tamasidava, la Răcătău și la Negri ș.a.m.d. Și a fost un efort consistent, care s-a întins pe foarte multe decenii. Practic, aceste cercetări nu sunt finalizate nici astăzi, pentru că ei n-au reușit decât să aducă la lumină componenta de bază, dar așezarea civilă, care e de 10 ori mai mare decât această cetate, e necercetată, e nestudiată și acolo putem descoperi alte și alte artefacte și comori. Și atunci, accentul fiind pus pe zona de antichitate și zona de medievală, a rămas descoperită partea de modernă, unde erau familii de boieri, incompatibile cu ideologia regimului totalitar.
Avem, în sfârșit, am primit, când încă mai era în viață domnul Lecca, fracul diplomatic al tatălui său, care a fost angajat în Ministerul de Externe al României, George Lecca, în jurul căruia vreau să fac o poveste și să
resuscităm această dimensiune legată de conace, de castele, de familii boierești, cu o greutate istorică și economică și politică excepțională.
Laura Huiban: Îmi imaginez acum un dialog virtual între o personalitate istorică din zonă, care nu mai este astăzi printre noi, și un utilizator al muzeului. Asta ar presupune prezența inteligenței artificiale. Aveți în vedere așa ceva sau vi se pare puțin prea mult deocamdată?
Alin Popa: Avem în vedere, doar că trebuie să le luăm etapizat, să ne gândim la felul în care facem expoziția permanentă și apoi, da, să ne întâmpine un fel de Berindei, așa cum e la Palatul Culturii în Iași, un personaj cu care să poți dialoga și pe care să-l întrebi orice legat de expoziția respectivă, de epoca din care face parte. Da, Bacăul e plin de astfel de personalități și cred că pentru fiecare secție am găsi o astfel de personalitate care să dialogheze cu noi.
Laura Huiban: Tot ce enumerați aici ține și de partea financiară. Există buget pentru asta sau va fi conceput un proiect separat?
Alin Popa: Va fi un proiect separat, distinct, în funcție de liniile de finanțare pe care le putem identifica, fie ele europene, fie ele norvegiene, care înțeleg că, începând din acest an, vor permite și astfel de dezvoltări în zona de cultură, de patrimoniu.
Laura Huiban: Faptul că încă nu există buget pentru reconfigurarea expozițiilor, ce implicații are asupra relației instituției cu publicul vizitator?
Alin Popa: Oricum, noi, legal, nu putem deschide încă expozițiile în noul sediu. Legea ne interzice timp de 6 luni, până se stabilizează microclimatul din viitoarele expoziții, ne interzice să ducem acolo patrimoniu, pentru că ar putea fi afectat. S-a văruit, e o clădire nouă, umiditatea e ridicată, trebuie un microclimat stabilizat din punct de vedere al temperaturii și al umidității. Deci, noi, până în noiembrie-decembrie nu putem deschide porțile unor expoziții permanente.
Laura Huiban: Și atunci când preconizați că va fi prima interacțiune a publicului cu noul Complex Muzeal ”Iulian Antonescu”?
Alin Popa: Cred că la finalul acestui an, oricum după Simpozionul ”Vasile Pârvan”.
Laura Huiban: Ce mai aduce nou pentru utilizator această mutare a Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu” în spațiul actual, în afară de tehnologie?
Alin Popa: La Etnografie, totul este regândit pe acest circuit al vieții omului, de la naștere și până la moarte, și încercăm să aducem acolo cele două componente de care v-am vorbit, componenta alimentară și componenta de arhivă audio.
La Istorie și Arheologie, sunt încă în discuții cu colegii, ei sunt foarte atașați de vechea variantă a expozițiilor permanente, pe care să le fixăm și să le lăsăm acolo pentru mai multe decenii. Eu aș vrea să le duc în zona de dinamică expozițională, să le schimbăm, să modulăm expozițiile astfel încât să le
împrospatam permanent, să mergem în zona de storytelling, pentru că, de fapt, ceea ce atrage în ziua de azi este această poveste a omului și eu cu asta aș începe.
Poate cineva să ne spună cu adevărat cum am ajuns noi pe acest Pământ? Nu sunt foarte multe teorii, dar în jurul lor am putea reconstitui această poveste a comunității băcăuane, pentru că mi-aș dori ca muzeul să fie un spațiu al cunoașterii, al emoției, al interactivității, păstrând principala lui misiune de gardian al memoriei, trecerii pe aici a acestei comunități.
La Muzeul de Artă, e un patrimoniu foarte bogat. Pictori băcăuani, zona de modernitate și de artă plastică contemporană e foarte bine reprezentată. Și Bacăul are, la ora actuală, cred că cea mai mare colecție de artă din Republica Moldova, prin ”Salonele Moldovei”. Și viitoarea expoziție va cuprinde și această componentă. Vrem să o reliefăm cumva mai pregnant, mai bine.
”Mi se pare că trăim momente de derută”
Laura Huiban: Ca istoric, cum simțiți momentul în care se află umanitatea?
Alin Popa: Mie mi se pare că trăim momente de derută. Mie mi se pare că valorile cu care am crescut, cu care au crescut și părinții noștri sunt puse sub semnul întrebării.
Cred că mizăm foarte mult pe tehnologie și externalizăm aproape tot ce este uman, în materie de inteligență, de memorare, și le externalizăm unei entități pe care nu o cunoaștem, în care avem mult prea multă încredere. Nu știu, sunt și beneficii, dar sunt și elemente care denotă un regres, inclusiv cognitiv, empatic, al omului nou, față de lumea în care trăiește. Ne desprindem prea mult de firea noastră, prea ușor, de valorile cu care am trăit și nu știu unde vor duce toate aceste elemente de modernitate, de tehnologie.
Educația mizează foarte mult pe acest lucru și nu am siguranța că sunt neapărat beneficii majore. Suntem privitori, devenim simpli căutători într-un spațiu digital în care nici nu mai știm ce am vrut să întrebăm prima dată. Ne pierdem în atât de multă informație și uităm de noi.
Laura Huiban: Mai este important pentru generațiile noi să își cunoască rădăcinile? Mai au astăzi oamenii rădăcini? Sau ne interesează doar prezentul?
Alin Popa: Sunt întrebări complexe care ating însăși esența identității noastre de astăzi. Cred că rădăcinile nu au dispărut, ci doar s-au transformat. Chiar dacă trăim într-o viteză uluitoare și suntem fixați pe prezent, fascinația pentru «de unde venim» reapare mereu când încercăm să înțelegem «cine suntem». Tinerii caută rădăcini, dar poate nu în sensul tradițional, ci ca pe o ancoră într-o lume din ce în mai nesigură.
Laura Huiban: Ce feedback ați primit de la colegii care lucrează cu elevii, în școli? Cum se raportează copiii de astăzi la muzeu și la istorie?
Alin Popa: Sunt curioși, sunt interesați, sunt dornici să facă cu mâinile lor sigilii medievale, experiențe, sunt fascinați de civilizația cucuteniană și îi atrage această poveste, acest mister, până la urmă, legat de figurine, de felul în care le îngropau în pământ pentru rodnicia lui, absența cimitirelor, incinerarea locuințelor, a așezărilor. Există un anumit grad de interes, dar depinde foarte mult de felul în care le spunem această poveste și cum reușim să îi atragem. Haideți să păstrăm o notă de optimism, până la urmă.
Laura Huiban: Care simțiți că este astăzi rolul unui muzeu în existența unei comunități, fie ea locală, națională?
Alin Popa: Răspunsul clasic e cel care mă duce în zona de legalitate și de obligații care vin din cadrul legislativ,
de dezvoltare, de conservare a patrimoniului, de valorificare a lui, de cercetare științifică. Mi-aș dori foarte mult ca viitorul muzeu să dezvolte segmentele pe care nu a reușit să le reliefeze până acum, și anume, Bacăul are o bogăție de comunități religioase, etnice, pe care nu am reușit să le reliefăm prea bine în vechile expoziții. Avem printre noi evrei, avem printre noi armeni, avem printre noi rromi. Cine mai știe astăzi că Mănăstirea Cașin, de pildă, a fost ridicată cu munca gratuită, dar forțată, a unei comunități de romi de 800 de capi de familie.
Mergem acolo, facem cele cuvenite pentru acel spațiu, facem tot ritualul, dar puțină lume știe că în spatele acelor ziduri, în spatele acelui spațiu sacru, se află munca acestor oameni.
Apropo de interacțiunea cu comunitatea, cu vizitatorii și de dreptul lor de a vota aceste dileme etice ale istoriei, pentru că sunt foarte, foarte multe.
Mi-aș dori, pe de altă parte, să ne cunoaștem mai bine istoria acestui loc, istoria Bacăului.
Mi-aș dori să aduc componenta comunității românilor catolici, ceangăilor, cum le spune, de pildă, Dumitru Mărtinaș, e o altă necunoscută a istoriei noastre locale.
Mi-aș dori foarte mult și mă străduiesc de aproape doi ani să reliefez mai bine rolul fundamental pe care Bacăul l-a avut în Primul Război Mondial.
În urmă cu doi ani, am publicat un prim volum dintr-o trilogie, Județul Bacău-Tărâm al Eroilor, și am evidențiat în acel volum prezența acestor monumente de arhitectură militară, irepetabile, unice, cele mai numeroase din întreaga Românie, în relație cu Primul Război Mondial.
Avem aici 13 cimitire ale eroilor, împlinesc în curând aproape 100 de ani de la organizarea și ridicarea lor, și nu au cunoscut în tot acest timp niciodată un plan, un proiect de intervenție profesionistă, cu restauratori, cu experți restauratori, astfel încât să le promovăm mai bine, să cunoaștem faptul că în pământul acestui județ sunt înhumați aproximativ 100.000 de militari, 80.000 români și 20.000 străini, fie ei aliați sau inamici.
E cam cel mai mare osuar în aer liber din partea asta de lume, din estul Europei.
Mi-aș dori foarte mult să putem reliefa componenta spirituală. Avem în Bacău foarte multe biserici și mănăstiri fortificate. Avem impresia că numai în Transilvania găsim astfel de locuri, dar le avem aici la noi. Puțină lume știe în Bacău că noi avem la Răchitoasa,
la Mănăstirea Răducanu, la Runc, la Mănăstirea Cașin, niște biserici cu o istorie fabuloasă, la Bogdana. Toate sunt fortificate și toate sunt păstrătoare a unor tradiții și a unor obiecte de o spiritualitate și un istoric excepționale.
Mi-aș dori foarte mult să putem contura, în parteneriat cu Uniunea Restauratorilor, cu Institutul Național al Patrimoniului, cu entități private din Bacău, patrimoniul legat de castele, conace și boierești.
Sunt foarte multe domenii mai puțin cunoscute, aproape deloc promovate, și asta necesită muncă de echipă.
Eu mă gândeam că Bacăul ar merita această titulatură de ”Tărâm al Eroilor”.Trăim cu impresia că numai la Mărășești a fost o mare bătălie. Nu, la Mărășești a fost o bătălie de trei săptămâni, cu un număr foarte mare de victime, este adevărat, cauzate în special din cauza gazului asfixiant, dar au fost trei săptămâni de bătălie. Bacăul a rezistat aici aproape un an, de la finalul anului 1916, și până la finalul anului 1917, prin bătăliile de la Oituz. Au fost trei mari bătălii, de la Cașin, de la Cireșoaia, de la Slănic.
Toți cei care intră prin acest județ, de la intrare și până la ieșirea spre alt județ, ar trebui să știe că statul român există astăzi și pentru că, sau mai ales pentru că…
Dacă e să mă întrebați ce anume are, din punct de vedere istoric, mai pregnant Bacăul, eu lucrul ăsta l-aș evidenția, l-aș reliefa și aș face din el oricând un adevărat brand. Trecând prin acest județ, ar trebui să știi că doar pe aici ”nu s-a trecut”. Ar trebui să pleci efectiv călătorind în mașină, să vezi în stânga și în dreapta, să înveți o parte din istoria importantă a acestui stat. Dar cine știe, poate că viitorul va aduce și acest lucru, pe care Bacăul îl merită.
Laura Huiban: În afară de programul expozițional și de Simpozionul ”Vasile Pârvan”, ce alte proiecte mari mai derulează Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu”?
Alin Popa:Am încercat în mandatul meu să găsim un patron spiritual al anului. M-am gândit că ar fi potrivit să adun energiile întregului colectiv și să le ducem într-o direcție. Anul trecut l-am omagiat pe Nicu Enea. Am avut ”Anul Enea”. S-au împlinit 50 de ani de la momentul la care Elvira Enea a donat Casa Memorială Consiliului Județean și Muzeului de Istorie, și am găsit de cuviință că e bine să promovăm.
Am avut o lansare de carte, de catalog ”Nicu Enea. Cromatici și cu specific identitar”; am reconfigurat spațiul de la Casa Memorială ”Nicu Enea”, grădina, în mod special; am pus panouri stradale, astfel încât lumea să știe că acolo este o casă memorială a unui pionier, practic, este cel de la care putem vorbi de artă plastică în zona asta a Bacăului.Am făcut o conferință dedicată lui anul trecut. Mă bucură faptul că, pe anumite segmente de evaluare, chiar și ca număr de vizitatori, Nicu Enea a crescut în ultimii doi ani.
Anul acesta este ”Anul Radu Rosetti”. Se împlinesc 100 de ani de la moartea lui. Există la Căiuți un conac, arată așa cum arată multe dintre conacele memoriale, este în administrarea Ocolului Silvic de acolo. Au fost niște încercări de restaurare, dar s-au oprit. Lucrurile nu stau bine deloc din punct de vedere al imobilului. Este monument istoric, o splendoare, e o grădină excepțională, cu fântâni, altădată cu iazuri, cu pădure, cu obiecte florale.
Și, plecând de la acest pretext, m-am gândit ca, undeva prin septembrie sau poate în octombrie, în relație cu o firmă privată specializată în restaurare de monumente istorice, ei au primit deja acceptul unei colaborări cu
Uniunea Restauratorilor din România, să facem o adunare generală aici, la Bacău, unde să le prezentăm acest patrimoniu imobil istoric al Bacăului, o altă mare necunoscută.
Bacăul are incredibil de multe conace. La Dărmănești, Conacul Buzdugan, Conacul Zarifopol, la Măgura.Toate dintre ele sunt proprietăți private. Timpul și-a lăsat amprenta asupra acestor imobile. Toate necesită un efort de restaurare, proiecte, finanțări. E un patrimoniu care ar aduce multe beneficii județului Bacău, inclusiv la nivel turistic și economic. E păcat că nu reușim să gândim împreună un plan de care să profităm cu toții. Asta implică cercetare, asta implică documentare.
Laura Huiban: În perioada care urmează, dincolo de organizarea spații expoziționale, există un proiect major pe care doriți o să-l implementați sau pe care doriți să vă focusați, instituțional?
Alin Popa: Anul acesta, se împlinesc 30 de ani de când Muzeul de Istorie s-a mutat în actualul sediu iar anul viitor se vor împlini 70 de ani de la înființarea Muzeului de Istorie din Bacău și lucrăm deja pentru o monografie.
Ne gândim să facem un eveniment din această aniversare, să facem o conferință, să chemăm mai mulți prieteni, parteneri din țară, directori de muzee și de alte entități specializate în arheologie, în cercetare istorică. Deci, anul viitor, eu așa îl văd, un an dedicat complexului muzeal.
Oficial s-ar împlini 70 de ani pe 1 aprilie. Nu e o… Deși am găsit alte fragmente din ziarele epocii care duc decizia de înființare a acestei instituții pe 15 aprilie și nu pe 1. Dat fiind acest efort de mutare, de reașezare, de regândire a expozițiilor, probabil că aniversarea va fi undeva mai spre finalul anului 2027, când vom fi, sper, gata și cu această monografie, și cu Simpozionul ”Vasile Pârvan”, și cu noul număr din revista ”Carpica”.
Aș vrea, de asemenea, să continuăm colaborarea cu Uniunea Restauratorilor și încercăm să sensibilizăm prin întâlnirea din acest an și să facem periodic astfel de întâlniri la Bacău. Am în planul meu managerial o componentă spirituală de promovare a acestor biserici și mănăstiri fortificate. Sunt, dacă nu mă înșel, șase la număr. Avem o colaborare foarte bună cu Arhiepiscopia Romanului și Bacăului.
Am, apoi, componenta dacică. Bacăul are cele mai mari cetăți dacice ca suprafață din regiunea Moldovei. Dacă nu mă înșel, la Răcătău este a doua cetate ca mărime, după Sarmizegetuza.
Și aș vrea să pornim de acolo și să configurăm un fel de traseu, în aer liber, care să atragă vizitatori, turiști.
Am vorbit de o trilogie. Am reușit să public această lucrare dedicată ansamblelor militare funerare din județul Bacău.
Al doilea volum ar fi dedicat eroilor sau personalităților care au legătură cu Primul Război Mondial, dar și cu aceste locuri, de la Regina Maria, generalul Averescu, pe care aș vrea să-l facem un cetățean de onoare al Bacăului. El aici și-a câștigat faima, celebritatea, aici a avut marile sale victorii, aici a avut cartierul general al armatei, Casa Anania.
Și sunt multe alte personalități și din România și din Franța care ar merita promovate și cunoscute. Nu știu, îmi vine acum în minte Cimitirul Lazaret. Acolo a fost un spital condus de un maior din cadrul misiunii militare franceze, Georges Imbres se numește maiorul.
Am descoperit niște fotografii în arhivă și el este în vizorul meu și mi-aș dori foarte mult să adun toate aceste personalități care au pășit pe aici, care au scris cumva istorie în zona Bacăului și să le pun în volumul 2, iar în volumul 3 să prezentăm și să promovăm marile bătălii.
Apropo, 2026 înseamnă exact 110 ani de la implicarea României în Primul Război Mondial, 1916, în august. Anul viitor sunt 110 ani de la marile bătălii care au avut loc pe acest pământ, drept dovadă cei 100.000 de soldați înhumați. Avem cele mai mari osoare și cimitire din România și nu știu câtă lume știe asta în România, în Bacău. Nu știu dacă a auzit cineva de Poieni.
Laura Huiban: În afară de faptul că ați administrat o instituție într-un moment greu al ei și în afară de proiectele despre care ați vorbit, pentru ce mai sunteți recunoscător sau ce vă bucură din ceea ce ați realizat în cei trei ani de mandat?
Alin Popa: Sunt foarte fericit pentru faptul că, în acești trei ani, las în urmă patru lucrări de autori, o lucrare reeditată cu care am început în anul 2023 și apoi au urmat alte trei lucrări, una dedicată Basarabiei, Unirii Basarabiei cu România, una dedicată acestui tărâm eroic al Bacăului și cealaltă lui Nicu Enea.
Sunt foarte mulțumit pentru că am reușit să gândesc, în toată nebunia asta administrativă, niște proiecte pe care să le pot duce la bun sfârșit: ”Enea” și, în acest an, ”Rosetti”.
Sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le învăț în domeniul muzeografiei. Și cea mai mare provocare pentru mine rămâne felul în care vom reuși să ne prezentăm în fața comunității băcăuane. Dincolo de faptul că am pierdut temporar accesul la patrimoniu și spații, am pierdut cumva și publicul obișnuit, care venea frecvent pentru tot felul de ateliere și alte activități aici. Și va trebui să găsim o modalitate de a-l recâștiga, de a-l readuce aproape de noi, prin proiecte și activități specifice acestui mileniu.
”E la latitudinea fiecăruia ce valori poartă, ce memorie cultivă și felul în care o promovează.”
Laura Huiban: De ce considerați că importantă memoria istorică pentru societatea de astăzi?
Alin Popa: Istoria se repetă, se zice. Ne ajută, în primul rând, să putem să conturăm, eventual, un răspuns la întrebări precum ”Cine ești tu?”, ”Cine suntem noi?”, ”Ce anume ne diferențiază de restul lumii?”, ”Ce anume ne unește?”, ”Ce anume ne face speciali?”.
Felul în care ne uităm spre cer, felul în care privim lumea, sunt convins că are un puternic specific și asta se vede în felul în care scriem istorie, în felul în care facem lucrările de artă. La ce ne ajută istoria? Deci, e clar că ne ajută să ne cunoaștem, da?
Ne ajută să ne diferențiem și să ne asemănăm cu celelalte națiuni ale lumii.
Ne ajută, dacă ne uităm într-o direcție bună, să stăm drepți și cu coloana dreaptă în fața oricui. Dacă ne uităm pe alte rafturi ale istoriei, avem și motive să recunoaștem că n-am fost întotdeauna nici cei mai buni, nici cei mai drepți, nici cei mai curajoși. Ne ajută, deci, să ne înțelegem poate mai bine, să ne așezăm mai bine pe această hartă a lumii.
E la latitudinea fiecăruia ce valori poartă, ce memorie cultivă și felul în care o promovează.
Avem motive să fim mândri, avem motive să recunoaștem în fața oricui că suntem români, că suntem uneori curajoși, uneori răutăcioși, uneori lași. Și poate că tocmai din această realitate, tocmai din această poveste, vom putea găsi puterea de a fi mai buni, de a merge mai departe, de a ne împăca cu noi și cu cei din vecinătatea noastră.
