Pictorul naiv Ioan Măric nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare. El însuși este un personaj iar lucrările sale au împânzit de-a lungul timpului numeroase expoziții din țară și străinătate. Pânzele lui Măric au reușit deopotrivă să atragă admirație pentru stilul inconfundabil dar și pentru personajele hilare inspirate din peisajul satului românesc. În cele ce urmează, vă prezentăm un interviu cu pictorul băcăuan care a reușit cu modestie să se impună într-o lume de poveste.
– Bădiță Ioan Măric, sunteți recunoscut drept unul dintre cei mai mari pictori de artă naivă din România. Totuși, parcursul dumneavoastră profesional este absolut fascinant și neobișnuit. Ați demonstrat că niciodată nu este prea târziu pentru a-ți urma visul. Când ați absolvit, mai exact, facultatea și cum a fost acea experiență la o vârstă la care alții aleg să se odihnească?
– Înainte de toate eu am fost om al muncii; am lucrat ca mecanic agricol și maistru timp de zeci de ani la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Bacău. Însă pictura a rămas marea mea pasiune, o „chemare” de care nu am putut scăpa. Deși făcusem Școala de Arte din Bacău alături de maestrul Ilie Boca, mi-am dorit și o diplomă recunoscută oficial în domeniu. Așa am ajuns ca în 2017, la vârsta de 72 de ani, să finalizez studiile la Facultatea de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, la specializarea Pedagogia Artelor Plastice. A fost o etapă extraordinară din viața mea, pe care regizorul Copel Moscu a surprins-o în documentarul „Comoara naivă”. Tinerii mei colegi de facultate îmi spuneau cu drag „Bădiță”, iar eu am vrut să le demonstrez tuturor că spiritul artistic nu ține cont de anii din buletin.
– Rămânem tot în zona recordurilor și a ineditului. În ultimii ani, călătorii care au trecut prin Aeroportul Internațional „George Enescu” din Bacău au avut parte de o surpriză monumentală semnată de dumneavoastră. Despre ce expoziție a fost vorba și ce s-a sărbătorit acolo?
– A fost o realizare care mi-a umplut inima de bucurie! Am organizat chiar în incinta aeroportului din Bacău o expoziție intitulată „Arta naivă «zboară» în toată lumea”. Piesa de rezistență a fost lucrarea mea uriașă numită „Nașterea Domnului”, o pânză de 10 metri lungime și 3,5 metri înălțime. Am muncit la ea nu mai puțin de șase ani, iar efortul a fost răsplătit prin omologarea oficială în Cartea Recordurilor (Guinness World Records) cu recordul național pentru cea mai mare pictură realizată în acril și temperă. Călătorii care treceau prin aerogară se opreau fascinați, făceau fotografii și luau cu ei, în toate colțurile lumii, o bucățică din lumina și optimismul satului nostru.
– Lucrările dumneavoastră emană mult umor, tradiție și viață rurală. Cât de departe a „zburat” pictura dumneavoastră? Care sunt cele mai importante repere din expozițiile dumneavoastră internaționale?
– Satul meu de baștină, Luncani din județul Bacău, a reușit să treacă granițele tuturor continentelor! De-a lungul timpului, am strâns peste 200 de expoziții personale și am participat la mai bine de 1.000 de expoziții de grup. Am ajuns să-mi expun lucrările în locuri la care nici nu îndrăzneam să visez pe vremea când eram copil și desenam la lumina lămpii cu gaz: în Parlamentul European de la Bruxelles și Strasbourg, la saloanele de artă naivă din Franța (la Verneuil-sur-Avre), Italia sau Belgia, și chiar în destinații îndepărtate precum Cuba, Brazilia, Japonia, SUA sau America Latină. Peste tot în lume, publicul a fost cucerit de personajele mele disproporționate, dar pline de vitalitate, lucru care i-a determinat pe unii critici să mă numească „Bădița Chagall”.
– Pentru cei care vor să vă cunoască mai bine rădăcinile, spuneți-ne câteva date biografice. De unde vă luați inspirația pentru acele scene pline de ironie și haz?
– Ziua mea de naștere este 12 octombrie 1945, iar locul natal este satul Luncani din județul Bacău, așa cum v-am spus. Întreaga mea sursă de inspirație este satul românesc tradițional, cu toate legendele, glumele, proverbele și strigăturile sale. Copil fiind, mergeam cu mama la șezători sau clăci și ascultam fascinat poveștile bătrânilor din sat. Deși acum locuiesc la oraș, în Bacău, mă reîntorc mereu în mijlocul iarmaroacelor, al târgurilor și chiar în crâșmele rurale. Acolo, la o cană de vorbă, oamenii sunt autentici, folosesc vorbe pline de duh și își tachinează vecinii. Eu rețin toate aceste detalii și apoi transpun „gura satului” direct pe pânză. Îmi place să le dau viață personajelor mele și, prin intermediul umorului, să corectez micile ridicularități ale firii umane. La vârsta de șapte ani pictam coșurile la căruța bunicului care era fierar, dădeam câte o dungă albă ca să lucească.
– Bădiță Ioan Măric, criticii de artă și specialiștii v-au pus etichete mari. Unii vă numesc „Chagall al României”, alții vă compară cu marii dadaiști sau spun că sunteți un fenomen unic. Cum vă raportați dumneavoastră la toate aceste laude academice?
– Mă simt măgulit când experții folosesc cuvinte atât de alese pentru creațiile mele, însă în sinea mea eu rămân același Ioan simplu din Luncani. Sincer să fiu, când am fost comparat prima dată cu Marc Chagall, nici nu știam exact cine este! După ce m-am documentat și i-am văzut tablourile cu oameni și animale care plutesc deasupra caselor, am zâmbit și mi-am zis: „Uite, și artistul acesta a fost un pic mai rebel și șturlubatic, la fel ca mine!”. Singura diferență este că zborul din picturile mele își trage seva din basmele noastre populare și din candoarea lumii rurale. Titlul de „fenomen” mă onorează, însă abordarea mea este una simplă: eu nu caut să copiez fidel realitatea, ci aleg să o povestesc prin intermediul culorilor.
– Domnule Ioan Măric, puțini artiști au privilegiul ca o școală să le poarte numele încă din timpul vieții. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această recunoaștere și ce mesaj le transmiteți elevilor care învață într-o instituție ce vă poartă numele?
– Eu n-am alergat niciodată după nume. Am alergat după culoare, după lumină și după adevărul din om. Că o școală îmi poartă numele… asta mă face să-mi scot pălăria în fața copiilor, nu să-mi umflu pieptul. Numele nu-i medalie, îi datorie.
Dacă vreun copil care intră pe poarta acelei școli va pune mâna pe un creion și va îndrăzni să deseneze un vis, atunci înseamnă că numele meu și-a găsit rostul. Eu am fost și rămân un om de la țară: am învățat că pomul nu se laudă cu fructele lui, ci le lasă să vorbească. Așa și cu mine. Mai bine să vorbească tablourile decât Ioan Măric.
– Tablourile dumneavoastră au o dinamică aparte. Personajele au ochii mari, expresivi, iar formele sunt adesea asimetrice, distorsionate intenționat. De ce alegeți să pictați lumea în acest fel?
– Dacă aș reda totul perfect, am vorbi despre fotografie, nu despre artă naivă! Le pictez ochii atât de mari pentru că ei sunt oglinda sufletului – acolo vezi dacă un om este bun, șmecher sau pus pe glume. Iar în ceea ce privește formele asimetrice… în realitate nimeni nu este perfect. Unii au nasul mai proeminent, alții au mâinile muncite și aspre de la lucrul câmpului. Eu aleg să scot în evidență aceste trăsături tocmai pentru a sublinia personalitatea fiecăruia. Spre exemplu, dacă am de pictat un om care pleacă amețit de la cârciumă, nu îl pot desena drept ca o lumânare; îl fac strâmb, ca să se simtă cum se clatină lumea cu el!
– Domnule Ioan Măric, personajele din tablourile dumneavoastră par vii, pline de năzbâtii și de emoție. Cum reușiți să intrați în pielea lor? Deveniți, pentru o vreme, la fel de sturlubatic și de liber ca ele?
– Categoric! Dacă aș rămâne doar eu, în fața șevaletului, tabloul ar fi mut. De aceea, mă las purtat de personaj. Devin și eu sturlubatic, îi împrumut zâmbetul, privirea, uneori chiar și nebuniile lui frumoase. Zbor odată cu el, mă joc, mă mir, mă bucur de lume prin ochii lui. Cred că pictorul trebuie să uite pentru câteva ceasuri cine este și să trăiască în pielea personajului. Numai atunci culorile încep să vorbească, iar tabloul capătă viață
– Se știe că arta naivă folosește culori extrem de vii, aproape electrizante. Cum vă alegeți paleta de culori și ce materiale preferați în atelier?
– Satul românesc nu este deloc monoton sau gri, ci reprezintă o adevărată explozie cromatică! Gândiți-vă la nuanțele covoarelor țesute la război, la straiele populare sau la florile de câmp. Eu folosesc culori pure și stridente: roșu intens, albastru de Voroneț sau galbenul soarelui. Lucrez adesea în acrilic și temperă, dar și în ulei, pe pânză, carton sau lemn, în funcție de povestea pe care vreau să o transmit. Îmi doresc ca tablourile mele să aducă lumină în încăperile în care sunt expuse. Dacă o persoană privește o lucrare de-a mea și începe să zâmbească, înseamnă că am ales culorile potrivite.
– De-a lungul carierei, ați adunat numeroase premii și distincții importante. Există vreo distincție care vă este cea mai dragă sufletului?
– Toate premiile obținute îmi sunt dragi, ca niște copii, însă cele mai emoționante sunt cele care mă leagă direct de comunitate. Am primit titlul de „Cetățean de Onoare” al municipiului Bacău, dar și al comunei Mărgineni, de care aparține satul meu natal, Luncani. Să fii recunoscut și apreciat de ai tăi este cea mai mare împlinire profesională. Desigur, și distincțiile primite la festivalurile internaționale din Franța sau Italia îmi demonstrează că umorul și tradițiile noastre moldovenești au un limbaj universal. Nu ai nevoie de traducător pentru a înțelege bucuria unei nunți sau a unei șezători de la noi.
– Bădiță Ioan Măric, ați absolvit Facultatea de Arte cu specializarea în Pedagogie. Cum se împacă spiritul liber al unui artist naiv cu rigoarea predării? Ce le transmiteți copiilor și tinerilor care vor să învețe de la dumneavoastră?
– Când merg în fața copiilor, nu le impun reguli stricte sau linii perfect drepte. Sfatul meu pentru ei este mereu același: „Lăsați-vă sufletul să vă ghideze mâna!”. În arta naivă nu există noțiunea de greșeală. O casă strâmbă sau un picior mai scurt nu înseamnă un eșec, ci oferă originalitate și personalitate lucrării. Îi îndrum să își prețuiască originile, să își deseneze bunicii, animalele din gospodărie și jocurile din copilărie. Tehnica academică își are rolul ei, însă pedagogia mea se bazează pe libertate totală și pe menținerea inocenței din fiecare copil. Asta am căutat să învăț la facultate: cum să nu le distrug micilor artiști bucuria pură de a picta.
– Multe dintre tablourile dumneavoastră au titluri extrem de savuroase, cum ar fi: „Gura satului”, „La cireșe”, „Păpăuda” sau „Soacra și nora”. Cum se naște un tablou? Vine mai întâi ideea titlului sau povestea se scrie direct pe pânză?
– De cele mai multe ori, titlul și povestea apar în mod simultan, ca doi frați. Uneori văd sau îmi amintesc o scenă cotidiană – cum ar fi două precupețe care se ceartă în piață pentru un loc de vânzare – și pe loc îmi vine în minte titlul: „Zâzania”. Alteori, pornesc pur și simplu de la o zicală veche românească. Încep să schițez personajele direct pe pânză, le pun în ipostaze amuzante și, pe măsură ce adaug culorile, întreaga poveste prinde viață. Pânza mea devine asemenea unei scene de teatru unde eu îndeplinesc toate rolurile: regizor, scenograf și actor.
– Trăim într-o epocă a tehnologiei, a ecranelor și a artei digitale. Cum vedeți viitorul artei naive românești în această lume modernă? Mai are ea loc în inimile oamenilor?
– Cu siguranță are loc! Cu cât societatea devine mai tehnologizată și mai distantă, cu atât oamenii vor căuta mai mult căldura, simplitatea și lucrurile autentice. Tabletele sau calculatoarele pot genera imagini perfecte, însă le lipsește sufletul, mirosul specific de vopsea și amprenta unică a degetelor artistului pe pânză. Arta naivă este precum o gură de aer curat de la țară. Atâta timp cât vor exista oameni care vor dori să își amintească de anii copilăriei, de mirosul cozonacilor din cuptorul bunicii și de ulițele satului, arta naivă nu va dispărea. Ea reprezintă memoria vie a poporului nostru.
– Ați trecut de pragul de 80 de ani cu o energie și o poftă de viață de admirat. Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat? La ce proiecte mai lucrează acum Bădiță Ioan Măric?
– Eu nu pot să stau fără să fac nimic! Dacă nu am pensula în mână, simt că nu pot respira. Lucrez în fiecare zi și pregătesc noi expoziții, deoarece invitațiile continuă să vină atât din țară, cât și de peste hotare. În prezent, sunt implicat în Proiectul Național Cultural „Ziua Limbii Române”, care se va desfășura aici, în Moldova noastră, în zonele Neamț și Suceava. Mă bucur nespus să fac parte din acest demers deoarece limba română este cea mai frumoasă expresie a sufletului nostru și merită celebrată prin cultură. Mai am multe idei și multe culori de așezat pe pânză. Dorința mea este simplă: Dumnezeu să-mi dea sănătate, să am pânze curate și vopsele pline de viață. Atât timp cât voi avea mintea limpede și mâna sigură, voi continua să pictez esența satului românesc, convins că fiecare tablou păstrează vie identitatea neamului nostru.
– Pe final, dacă aveți un sfat pentru tinerii care doresc să urmeze această cale.
– Cu mult drag! Tinerilor din ziua de azi le transmit un singur sfat: dacă simțiți că v-a cuprins pasiunea pentru pictură, nu renunțați! Puneți mâna pe pensulă fără să vă pese de prejudecățile celor din jur sau de vârsta pe care o aveți!
