Luni, 10 martie 2025, într-o atmosferă vibrantă și, totodată, colocvială, reprezentanții celor trei generații care formează familia muzeografilor băcăuani s-au reunit în sala de conferințe a Direcției Județene Bacău a Arhivelor Naționale pentru a o omagia pe colega noastră, doamna Eugenia Antonescu, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, dintre care peste 60 de ani au fost dedicați muzeologiei locale și naționale.
Organizat de către Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” în parteneriat cu Arhivele Naționale Bacău și Fundația Cultural-Științifică „Iulian Antonescu”, momentul omagial a adunat un public numeros și frumos, prieteni, colegi aflați la pensie sau în activitate, cercetători, foști directori și șefi de secție ai Complexului Muzeal, pasionați de istorie; un public acomodat cu realizările notabile ale familiei „întemeietorilor” muzeografiei băcăuane, Iulian și Eugenia Antonescu.
Așa cum ne indică un text din ziarul „Steagul Roșu” (mai 1957) descoperit de Iulian Bucur, șef secție Etnografie, Muzeul Regional din Bacău s-a înfiinţat la data de 15 aprilie 1957. Îşi avea sediul într-un birou al Palatului Administrativ al oraşului, dar nu avea încă un patrimoniu şi nici spaţii de etalare. Eugenia Dogan s-a angajat la muzeu în toamna lui 58. În acei de început şi vitregi ani, împreună cu Iulian Antonescu, Viorel Căpitanu şi Constantin Şova au reuşit să adune prin cercetări, achiziţii şi donaţii un patrimoniu impresionant prin valoare şi mărime.
Devenită Antonescu prin căsătoria cu Iulian, directorul tinerei instituţii de cultură, Eugenia a participat la campanii arheologice, dar mai ales a organizat expoziţii de artă, a iniţiat alcătuirea colecţiilor muzeului de artă băcăuan, a scris texte de specialitate şi de popularizare, a recuperat nume de artişti uitate precum numele lui Nicu Enea sau Ion Diaconescu. Din 1971 a lucrat la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Cinci volume îngrijite în ultimii ani reunesc articole, prefeţe, crâmpeie din scrisori şi dau mărturie despre cum se poate trăi frumos şi cu folos.
În semn de prețuire și recunoștință, dincolo de primăvara adunată în zecile de buchete de flori oferite doamnei Antonescu, instituțiile organizatoare i-au conferit o serie de însemne aniversare: Diploma de recunoștință din partea Complexului Muzeal „Iulian Antonescu, oferită de managerul Alin Sebastian Popa, și medalia aniversară cu chipul doamnei Eugenia Antonescu din partea Fundației „Iulian Antonescu”, acordată de președintele acesteia, domnul Vilică Munteanu.
Florile au invadat sala iar emoția a fost prezentă pe chipurile și în glasurile tuturor celor care au luat cuvântul, depănând amintiri sau aducând un omagiu muncii de o viață în sprijinul culturii. La finalul întâlnirii, tradiția ciocnirii cupelor de șampanie a fost acompaniată de urările de „La mulți ani!” și viață lungă cu sănătate și împliniri rostite de către toți cei prezenți.
Mariana Gârmacea, profesoară, ctitor al Muzeului Răzeşesc din Frumuşelu Glăvăneşti:
„Cine are rădăcini adânc înfipte în pământul pe care îl calcă trece mai uşor prin toate, aşa a fost voievodala familie Antonescu.”
Feodosia Rotaru, fostă directoare CMIABc:
„În afară de faptul că a fost o colegă foarte bună, care a sprijinit de la Bucureşti orice initiativă de-a noastră, Doamna Antonescu este un om exact pe tiparul nostru, al moldovenilor, ori de câte ori drumurile ne-au dus în capitală, ne-a găzduit, ne-a omenit şi ne-a ajutat.”
Silvia Iacobescu, fostă directoare CMIABc:
„Noi, care nu am avut prilejul să o cunoaştem de la bun început, am încercat şi încercăm să păstrăm vie amintirea celor care ne-au precedat, munca şi pasiunea pe care au depus-o pentru dezvoltarea instituţiei muzeului.”
Georgeta Barbu, fostă şefă a secţiei de Artă a CMIABc:
„Tot ce am făcut eu, după ce mi s-a incredinţat responsabilitatea acestei secţii de artă, a fost să mă ghidez după tot ce aţi scris şi intiţiat dumneavoastră.”
Georgeta Popovici, fostă directoare Centrului de Cultură de la Tescani:
„Perioada Iulian Antonescu a însemnat şi punerea în valoare a Casei „Bacovia” şi a centrului de la Tescani.”
Iulian Bucur,
Foto: Mihnea Baran
La aniversarea a 80 de ani, Deșteptarea a publicat articolul:
Iubire și dincolo de moarte: Eugenia și Iulian Antonescu. I-a unit dragostea, pasiunea pentru istorie, arheologie și artă
Gheorghe Bălțătescu
Trei ipostaze ale unei femei de excepție
„Mi-ați propus acest dialog în preajma zilei de 24 ianuarie, zi atât de prețuită de cel care, cu 24 de ani în urmă, exact în această sărbătoare istorică și națională a poporului român, ne-a părăsit. Mărturisesc acum, la cei aproape 80 de ani ai mei, că-i păstrez lui Iulian vie amintirea și că postum încerc permanent să organizez frecvent diferite manifestări comemorative și științifice, precum fac și în acest moment – răspunzând cu multă bucurie și recunoștință unor întrebări ale domniilor voastre.
Când și în ce împrejurări l-am cunoscut pe Iulian Antonescu?
Firește că este vorba de o amintire dragă. Doamne, ce tineri eram! Reiterând o idee mai veche din scrierile mele, subliniam atunci concis că viața mea alături de Iulian a evoluat sub forma unei triple ipostaze: colega de facultate, colega de serviciu și de soție, ultimelor două adăugându-se și cea de prietenă. L-am cunoscut pe Iulian cu 61 de ani în urmă, în primii mei trei ani din cei cinci de facultate. Eu sunt născută în Gâdinți, el în Piatra Neamț. Amândoi am urmat cursurile la Facultatea de Istorie a Universității din București, absolvind Secția de Istorie veche și arheologie la o diferență de doi ani. Dar cine nu-l cunoștea pe acel student strălucit și gentilom? Era un fenomen! Îl admiram pe atunci, dar nu-mi închipuiam că ne vom cunoaște îndeaproape și că ne vom uni destinele.”
„Pașa” a venit cu gânduri bune în Bacău
Mulți se întreabă, mai ales dintre cei tineri, cine a fost Iulian Antonescu, al cărui nume este scris pe frontonul Muzeului de Istorie din Bacău. S-a născut în ziua de 26 iulie 1932, la Piatra Neamț, absolvent de excepție al Școlii Medii nr. 1 (azi Colegiul Național „Petru Rareș”) din orașul natal; licențiat cu „Diploma de merit” a Facultății de Istorie – București (1956), într-o promoție care a dat arheologiei și istoriografiei românești reprezentanți de frunte. După absolvire este repartizat în comuna Stănișești, însă nu se prezintă la post. Intră în „șomaj” un an, după care, la numai 21 de ani, este numit director al Muzeului de Istorie și Artă Bacău (1957-1971), care-i poartă azi numele. Muzeul era, atunci, doar pe hârtie, nu avea decât o cameră și o secretară.
De aici începe epopeea celui care va deveni inițiator, organizator și ctitor al multor muzee din fosta regiune Bacău. A fost deschizător de drumuri în arheologia bacăuană, fondator al revistei CARPICA (1968) de notorietate internațională, lector la Facultatea de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic Bacău (1964-1971). Rezultatele l-au recomandat, este chemat în București și numit director al Direcției Muzeelor din Ministerul Culturii (1971-1990), din această poziție își scrie numele pe numeroase muzee de istorie și de artă din țară. Pașa, cum i se mai spunea, a fost un autentic ctitor de cultură, un reprezentant de frunte al culturii românești din a doua jumătate a secolului XX.
„L-am sprijinit în tot ce a împlinit”
Transcriu în continuare din convorbirea cu doamna Eugenia Antonescu. Își alege cu grijă cuvintele, face pauze… Amintiri. „Venise acea zi din toamna lui 1958, când, repartizată fiind în Bacău, am avut fericita ocazie să fiu încadrată muzeograf la muzeul din localitate, al cărui proaspăt director era Iulian Antonescu și căruia, nu după prea multă vreme, i-am devenit soție. Dragostea a venit, nu ne-am putut împotrivi, astfel că, într-o bună zi, m-a cerut în căsătorie. Evenimentul s-a petrecut în 1960. Ne-am împărtășit amândoi din aceeași cupă a fericirii, ne-am bucurat de un mariaj fericit, din păcate prea scurt.
Viața de cuplu, împărțită între practicarea profesiei și familie, a evoluat în cea mai perfectă armonie, folosindu-mi toată energia și priceperea pentru a-l sprijini în tot ceea ce împlinea. Și a împlinit multe.
Dacă am simțit de-a lungul anilor că m-am sacrificat pentru cariera lui? Răspunsul meu, care este «Nu», are și o explicație. Nu a fost nevoie, eu l-am susținut în toate activitățile, a avut în mine un prieten, o soție, un specialist, cum a fost și el pentru mine. Că excela prin inteligență și cultură nu o spun numai eu, au spus-o și o spun și colegii de facultate precum Florin Constantiniu, Panait I. Panait, Răzvan Teodorescu, Ludovica Tănăsescu, Gelcu Maksutovici, miniștri, ambasadori și oaspeți de peste hotare. Cunoștea și vorbea mai multe limbi, dovadă sunt traducerile care au rămas din poezia medievală universală. Vă spuneam la început de manifestările postume organizate în fiecare an, ceremonii religioase, sesiuni de comunicări și expoziții foto-documentare, evocările susținute cu acele ocazii le-am adunat, pe unele destul de anevoios, după înregistrări, alcătuind din ele mai multe volume, mai precis șapte, parte dintre ele fiind subvenționate de mine.”
Multe dovezi de dragoste au rămas însă zidite în inimile și sufletele celor doi, altele devin mărturii peste timp. Cu eforturi impresionante, de suflet și financiare, doamna Eugenia reușește, în 2000, să înființeze Fundația Culturală Științifică „Iulian Antonescu”, asigurându-i un minim fond de funcționare, rămânând astfel președinta ei fondator, iar președinte executiv este prof. dr. Ioan Mitrea. A făcut, de asemenea, două mari donații în obiecte cu caracter documentar, memorialistic, aparținând mai multor genuri artistice și numeroase cărți de valoare, care fac parte din expoziția memorială permanentă, deschisă în incinta Muzeului de Istorie, care poartă numele „Iulian Antonescu”.
„Doamna Eugenia Dogan (devenită Antonescu) i-a fost mereu aproape, au avut idealuri comune și i-a rămas devotată și după nedreapta despărțire, când distinsul arheolog, muzeograf, istoric și strălucit orator, Iulian Antonescu, a trecut în lumea umbrelor. Eugenia Antonescu a fost un strălucit muzeograf, cea mai mare realizare – puțini mai știu – a fost Muzeul de Artă din Bacău, după un proiect și concepție proprii. A fost, de asemenea, după 1971, muzeograf și șef de secție la Muzeul Național de Artă al României.”
Prof. Dr. Ioan Mitrea, președinte executiv al Fundației Științifice „Iulian Antonescu”
„Ce-am fi noi, oamenii, fără iubire?”
Dar cel mai frumos vorbește despre această poveste de dragoste și de viață prof. Violeta Râng, însemnare descoperită în cartea „Studii și evocări despre Iulian Antonescu”, Editura Corgal Press, 2008.
„Mulți bărbați știu să facă fericită o femeie, dar sunt puțini cei care nu obosesc în iubire. Este oare o rușine să recunoști că ești robit de iubire? Nu, el ne-a învățat că iubirea este un dar dumnezeiesc de care nu trebuie să ne fie rușine. Ce-am fi noi, oamenii, fără iubire? Nu, nu-i greu de imaginat.
Din multele întâmplări legate de ei, țin să evoc aici doar o ultimă și tulburătoare întâmplare, când, într-o plăcută și veselă adunare, nunta lui Iulian, fiul nostru și finul acestei minunate familii, domnul Iulian Antonescu, stând la masă vis-à-vis de soția sa, avea încă o dată prilejul de a-și umple sufletul de bucuria ce i-a dăruit-o Dumnezeu de a o avea ca soție, dintre atâtea și atâtea femei, pe prea frumoasa lui Jeni. (…) La ținuta-i elegantă, în completare, avea la urechi niște cercei din aur de formă ovală. Sorbind-o din ochi și poate presimțindu-și apropiata moarte, ce l-ar fi putut despărți de unica și marea lui iubire, i-a spus cu tristețe în glas: «Jeni, Jeni, după ce nu voi mai fi, să iei două vertebre de-ale mele și să le pui în locul cerceilor tăi, să stau veșnic atârnat de chipul tău». Da, este adevărat. A fost o mare și frumoasă iubire. O dragoste care va dăinui și dincolo de moarte.”
În tot ce a însemnat Iulian Antonescu pentru cultura română, un rol important îi revine soției, Eugenia, cum tot ea se îngrijește de postumitatea lui, care, cu dragoste, sensibilitate și modestie, scrie, în continuare, frumoasa poveste de iubire ce va dăinui în vecii vecilor.
(Fotografiile fac parte din patrimoniul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”)
