Teorie minimalistă
Îi aparţine lui Ştefan Augustin Doinaş (26 apr. 1922 – 25 mai 2002), celebrat pentru remarcabilele sale contribuţii la creşterea limbii româneşti nu numai prin creaţiile originale, ci şi prin traduceri. A început cu un opuscul din 1970, „Sunete fundamentale” (Editura „Univers”, colecţia „Poesis”), şi a continuat apoteotic cu o antologie de lux, „Atlas de sunete fundamentale” (Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1988, format academic, 568 p.). Într-o cuprinzătoare postfaţă, „Despre traducerea fidelă a poeziei” (pp. 539-557), notează programatic: „Traducerea nu e o simplă translaţie de sensuri, ci «transportarea» unui «obiect estetic» verbal dintr-un spaţiu de cultură în alt spaţiu de cultură”.
Câştigătorul? Limba română
„Am început să traduc poezie pe la vârsta de 18 ani – mărturiseşte scriitorul –, întâi din limba franceză, şi pot să spun că ceea ce m-a îndemnat a fost atunci pura plăcere estetică de a găsi echivalenţe în limba mea maternă pentru frumuseţile verbale ale originalului.” Că a izbutit, încercăm să demonstrăm în continuare, ilustrând cu câteva secvenţe din creaţiile primilor mari sonetişti ai lumii.
Dante Alighieri (1265-1321)
„Iar ochii ei frumoşi, ce-au dat pierzării/ inima mea, şi după care jindui,/ i-aş ţintui privindu-i,/ să mă răzbun că-mi ocolesc privirea./ Apoi aş face pace cu iubirea” (Rime pentru donna Pietra).
Francesco Petrarca (1304-1374)
„Văd fără ochi; şi ţip, deşi n-am limbă;/ râvnesc pieirea, şi cer sprijin iute;/ iubesc pe alţii, mă urăsc pe mine;/ hrănit cu lacrimi, plânsu-n râs se schimbă,/ moartea şi viaţa-mi sunt la fel de crude./ Aici ajuns-am, Doamnă, pentru tine” (Sonetul CXXXIV).
François Villon (1431-1463)
„Prinţe, de săptămâna-n goană,/ Sau ani, de-ntrebi în ce noian/ S-au dus, rămâi la vorba-mi vană:/ Ci unde-i neaua fostui an?” (Balada doamnelor din alte vremuri)
Michelangelo Buonarroti (1475-1564)
„N-are nicio idee-artistul mare/ ca-n sine marmura să n-o conţină/ în prisosinţa ei; şi-i dă lumină/ doar mâna care-i minţii-ascultătoare” (Sonetul 151).
Pierre de Ronsard (1524-1585)
„Când ai să fii bătrână, târziu, la lumânare,/ Pe-un scaun lângă vatră, torcând şi depănând,/ Vei zice cu uimire un vers de-al meu cântând:/ Ronsard mă celebrase pe când eram în floare” (Sonete pentru Hélène – XLIII)
Luis de Góngora y Argote (1561-1627)
„idol frumos, umil iubit de mine,/ fii blând cu cel ce-n faţa ta suspină,/ înalţă imn şi rugă spre virtute” (Sonetul 17).
William Shakespeare (1564-1616)
„Astfel, când însumi jalnic îmi par mie,/ Tu îmi apari în gând: şi-atunci înalţ,/ Ca-n zori din lutul sumbru-o ciocârlie,/ Un imn spre-al Cerului portal de smalţ;/ Gândul la tine-atâta har mi-alege,/ Că n-aş schimba ursita mea cu-un Rege” (Sonetul XXIX).
Final provizoriu
„Epigonul care va izbuti să răpească silabele lui Faust din gura lui Goethe va fi asemenea lui”, declara Ştefan Augustin Doinaş, autodefinindu-se.
