Ne place sportul. Măcar să-l privim, dacă nu și să-l practicăm. Comuniștii ni l-au servit obligatoriu dimineața, la prânz și seara. O făceau și interbelicii, cu destul succes printre burghezii fandosiți ai vremii. După ´90, însă, treaba s-a schimbat nițel, shaorma și „burgărul” ocupând locul I în prioritățile românilor, înfometați fizic și intelectual, timp de decenii. Prin urmare, sportul a dispărut, încet-încet, din universul românilor.
A mai rămas doar să ne arătăm (ne)priceperea, comentând (doar e sport național „datul cu părerea”) pe banca din fața blocului despre când se apucă Halep să mai joace, despre naționala de tineret U21 (cu sau fără „perlele” lui Becali) sau revelația Cagliari în duelul umilitor cu Juventus-ul lui Cristiano Ronaldo. De când ne-am ales și cu criza asta sanitară, pare că nici măcar fotbalul nu mai e ce-a fost.
Admit că „sportul rege” este unul de echipă, însă cu reguli contrare esenței națiunii române. Noi nu putem face performanță în grup, uniți. Dimpotrivă, suntem ceva mai buni, luați individual. Bunăoară, Hagi a fost talentat – n-am ce comenta -, ajungând să fie adulat de milioane de turci, italieni sau spanioli.
Însă, nu și echipa națională, care n-a ajuns mai sus de locul 4. Se întâmplă la fel și în „campionatul” intern, unde, unii zic „hăisa”, alții spun „cea”. De la opincă până la Vlădică, de la țăranul din obor, la liderii din Parlament. Nu tragem cu toții în aceeași direcție. Nici măcar acum, când țara pare a fi o clinică aflată mereu în criză de ceva. Politicienii, mai ales, sunt permanent în conflict, amplificat de pandemia de coronavirus. Sunt ca porcii spinoși ai lui Schopenhauer. Încearcă să se apropie unii de alții, însă doar pentru a-și vota majorările salariale.
Sunt „frați” pentru o secundă, atât, căci, imediat, încep să simtă reciproc spinii și încep, din nou, lupta pentru putere. Grav e că, de decenii întregi, au pendulat între cele două interese (de a-și asigura privilegii și a ajunge la guvernare), fără a găsi distanța de mijloc, în folosul poporului. Mai toți românii fac la fel: au nevoie unii de alții, dar se resping reciproc, „grație” însuşirilor opuse şi greşelilor de nesuferit. Politeţea şi moravurile fine – în fapt, distanţa de mijloc dintre noi – sunt…la ani lumină.
