Nu știu de ce, dar când vine vorba în anumite cercuri despre persoanele cu handicap simt o anumită crispare din partea oamenilor. Nimeni nu vrea să vadă dincolo de etichetele puse cu atâta ușurință. Mărturisesc că am întâlnit multe persoane cu handicap, de diferite grade, cu diverse afecțiuni, oameni care s-au născut cu ele sau care le-au dobândit în urma unor experiențe nefericite.
Am trăit alături de astfel de oameni, am râs și am plâns cu ei, ne-am bucurat, am legat prietenii și am scris despre ei.
După fiecare întâlnire am învățat câte ceva. Am văzut suferința cu alți ochi, am trăit umilința, am cunoscut succese și am simțit de multe ori gustul amar al înfrângerii. Important este faptul că în anumite momente am fost cu ei, printre ei și pentru ei.
Încerc de fiecare dată, atât cât mă pricep și cât mă pot exterioriza, să-i fac să se simtă oameni întregi în preajma mea. S-a întâmplat de multe ori să le apreciez munca, să le laud succesele, să le admir caracterul și să le fac mai ușoară trecerea prin lumea asta nemiloasă, mult prea crudă pentru unii dintre ei.
Știu că pe alocuri se fac eforturi pentru persoanele cu handicap să fie integrate în societate și să li se ofere condiții de muncă adaptate gradului de handicap. Evident, vorbesc aici despre acele persoane cu un grad ușor de handicap care pot presta diverse activități. Pe unii dintre ei i-am cunoscut la Societatea Handicapaților Fizic.
Erau concentrați și lucrau bijuterii, mărțișoare, făceau ornamente pentru mese festive sau pictau. De multe ori, admirându-i de la distanță, mi-am recunoscut neputința pentru că ei sunt capabili să facă lucruri la care noi, cei „normali”, nu excelăm deloc.
Dar ne vine mult mai ușor să judecăm, decât să ajutăm! Cu toții avem nevoie la un moment dat de o mână întinsă, de o vorbă bună sau de un gest de mângâiere. Toate acestea pot veni de la angajatori sau de la oamenii simpli care îi pot ajuta să aducă normalitatea în viața lor.
