OpiniiEditorialTaranul, vedeta lunii martie

Taranul, vedeta lunii martie

Setează Deșteptarea ca sursă preferată pe Google News

Nu stiu cum se face, dar in martie, atunci când plapândul fir de iarba anunta reinvierea spectaculoasa a naturii, taranul român devine o adevarata vedeta. Mai intâi, a capatat acest statut in martie 1945, când, la presiunea Moscovei, a fost pusa in trista opera reforma agrara menita sa dezintegreze marile proprietati funciare, pentru a colecta voturi, la alegerile care urmau. Apoi, comunistii l-au declarat vedeta-dusman, precizând ca „mica proprietate genereaza capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan si in proportii de masa”.

In 1951, Ana Pauker il transforma pe taran intr-o vedeta burgheza, concluzionând ca „e si azi un mic capitalist taranul individual mic burghez”. In martie 1949 a fost declansat violent procesul de colectivizare. Securitatea si partidul si-au facut datoria. Vreme de 13 ani, haituit, umilit, deportat, aruncat in inchisori, schingiuit, taranul a fost transformat in vedeta comunista. In martie 1962, tot in martie, a fost declarata victorioasa oroarea colectivizarii.

Gheorghiu-Dej l-a si sarbatorit pe acest erou al lui martie, intr-o plenara a partidului tortionar si intr-o sesiune speciala a MAN la care au fost adusi 11.000 de tarani jefuiti. Partidul i-a inchinat ode, Securitatea a vegheat la interpretarea acestora, satul românesc a devenit un mare vaiet…
Tot in marginile unui martie, in 1991, o lege aiurea a fondului funciar, reparata obsesiv, menita sa repare blestematiile comuniste, i-a aruncat pe tarani in instante, transformându-i in vedete care-si cerseau drepturile.

L-am revazut in aceste zile de martie pe taranul postdecembrist. E modern. Aruncat in barurile-puzderie ale satului, blazat, fara animale, pofteste la oua stampilate si laptele pasteurizat, il dumnezeieste pe postasul care intârzie consecvent cu pensia-liliput, pruncii sai asteapta de la oras „laptele si cornul”, ogoarele-i ofteaza in regim de Ev Mediu timpuriu, traditiile-i sunt niste epave, obositele lui orizonturi de asteptare si-au strâns marginile doar pâna la prispa casei. Un sat bolnav, deprimat, am regasit si in acest martie.

Tot intr-o zi de primavara, prin 1922, Blaga publica in revista „Gândirea” poemul „Sufletul satului”, in care Nichita Stanescu identifica monumentalul vers „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”, al doilea, ca valoare, dupa eminescianul „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”… In acest inceput de martie, mi s-a parut ca pâna si vesnicia satului este in suferinta. Nu credeam ca si vesnicia va invata vreodata sa moara. Satul nostru este pe cale de a invata aceasta lectie… Aceasta realitate este una dintre cele mai triste dureri ale fiintei noastre nationale.

spot_img
spot_img