În data de 19 august, după a doua prelungire a stării de alertă, președintele Klaus Iohannis a dat o declarație publică (pe facebook, pentru că ne adaptăm online-ului, în final) în care a spus că “este inadmisibil să avem o generație pierdută” și că “fiecare – părinții, școala, autoritățile – trebuie să-și asume răspunderea care îi revine”.
Personal, nu știu cum să mă simt legat de asta. În două săptămâni o să merg la liceu sau o să mă ridic din pat și o să mă așez în pijamale la birou? Cum se vor împărți profesorii? Jumătate în online și jumătate la școală? De ce erau închise școlile la 300+ cazuri, iar acum la 1500, nu? Bine, poate pun și eu întrebări fără răspuns… Toți oficialii României susțin întoarcerea în bănci. Dar cum vom face asta? Revine iar în actualitate problema localităților care nu au device-urile necesare pentru o mutare în online a sistemului de învățământ. Copiii în cauză nu fac parte din “generația pierdută”? Răspunsul ”celor de sus” a fost că rămâne la latitudinea fiecărui inspectorat școlar județean să decidă ce măsuri vor fi luate. Adică un joc copilăresc de-a baba oarba și o pasare a mingii în curtea vecinului. Concluzia: se deschid școlile și fiecare e “pe barba lui”.
Au trecut șapte luni în care noi ne-am adaptat la un nou tip de viață. Una în care fără mască accesul este interzis. Cu toate acestea, cu fiecare zi care trece, o nouă restricție cade, iar cazurile și lipsa de încredere a oamenilor cresc. Ironia face ca la peste 1500 de cazuri pe zi, peste 490 de oameni la terapie intensivă, spitale covid pline, la data de 1 septembrie s-au deschis restaurantele și alte locuri publice. Unde, cu siguranță, omul cuprins de nostalgia jumătății de an pierdute, va merge. Bine, acum eu înțeleg problema economiei, venirea alegerilor locale, dorul de normal…. Dacă veți ieși în oraș, fie că stați la terasă, în parc sau în centru veți vedea, mai mult ca sigur, grupuri de măcar șapte persoane. Tineri, adulți, familii. Le-am văzut pe toate. Concluzia: nimeni nu respectă distanțarea socială. Dar vom intra în “sânul cunoașterii” cu protecție de plexiglas între noi, pe ture, câte 15 (aici depinde și de scenariul județului nostru, de fonduri blah blah…). Și problema nu este de fapt că nu vom mai putea trage cu coada ochiului la colegul, suntem elevi descurcăreți (fac o mică paranteză aici: mai țineți minte în clasele primare când doamna învățătoare ne îndemna, autoritar, să ne punem ghiozdănelele grase între noi, cu scopul de a nu reuși să copiem? Ia uitați acum, cum grăsanul s-a transformat într-un plexiglas subțire…), problema e la toată mâncarea pe care o împărțeam fugitiv în ore, la toate râsetele înăbușite de un cașpic de la colegu’, la toate bilețelele și avioanele care circulau în timpul orei. Clasicul “buluc” din pauze. De câteva lucruri sunt foarte curioasă. O să mai dispară, oare, covrigii cu susan de la chioșc, în primele zece minute ale pauzei? Cum o să “se inițieze” boboceii, fie ei de clasa pregătitoare, a cincea sau a noua? Îmi imaginez o conversație dintre doi copii de clasa întâi, în online, și îmi vine să râd. Nu știu dacă e un râs empatic sau unul datorat situației hazlii. Ascultam, întâmplător, într-o după amiază un post de radio la un casetofon vechi, și am auzit un interviu cu o doamnă din “gașca” oficialilor. Ce mi-a atras atenția a fost modul în care a răspuns la următoarea întrebare: “Dar vor fi afectați elevii, de aceste măsuri, la nivelul psihicului?” Răspunsul a venit șovăitor: “A, da, desigur că îi va afecta, dar sunt sigură că cei mici, după o săptămână, vor înțelege și vor respecta prevederile impuse… La cei mari nici nu se pune problema…”. Sunt dezamăgită să vă spun că prichindeii, care abia înțeleg că este important să mănânce ciorbița la prânz cu tot cu legume și care întreabă de ce pauzele sunt atât de scurte, nu vor respecta nicio restricție. Sau dacă o vor face va dura puțin… știți cum se zice: ”o minune durează doar trei zile”. Iar în privința celor mari… într-adevăr nu se pune problema… ne descurcăm noi și așa, în final… Să nu uităm nici că sunt bunici care își duc nepoții la școală și acasă, care îi cresc și care îi ”sufocă” în fiecare clipă cu iubire. Nu poți păstra ”distanțarea” în iubire, orice-ar fi. La ei se gândește cineva?
Problema medicală, din ceea ce auzim și vedem, se agravează, iar cea socială este, mai mult sau mai puțin, ignorată. Spitalele sunt “bosolite” de pacienți, dar plajele și parcurile sunt pline. Am intrat astfel într-un vârtej vicios alimentat de neîncredere, incertitudine și dor. Cine știe când ne vom opri sau dacă o vom face.
Și, dacă doamna profesoară de chimie citește asta, să știți că nu o să ne mai găsiți pe hol după ce se va suna de intrare. V-am aștepta dar nu vom mai avea cum…
Alexandra Bordeanu, clasa a X-a, elevă la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
