• VECHI PRIETEN AL CELUI DE-AL DOILEA „I”. Titlurile cărţilor lui Augustin Buzura (22.09.1938-10.07.2017) au o particularitate: în majoritate conţin cuvinte cu doi i. Fie că e vorba de plurale (Absenţii, primul roman, 1970; Orgolii, 1977; Refugii, 1984; Recviem pentru nebuni şi bestii, 1999), fie că apare genitivul vreunui feminin (Feţele tăcerii, 1974; Vocile nopţii, 1980; Zidul morţii I, II – 1984, 1988; Tentaţia risipirii, 2003), cuvintele respective devin scuturi în faţa tendinţei actuale de a nu rosti şi, mai grav, de a nu scrie cel de-al doilea i. Academicianul (din 1990) Augustin Buzura devine astfel, de peste patru decenii, un militant ad-hoc pentru scrierea corectă, promovând idealul esenţial al celui mai înalt for ştiinţific al ţării – apărarea limbii române nu numai de invazia barbarismelor (anglicismele, cu deosebire), ci şi de nesocotirea normelor academice. Citindu-i prezentarea din „Dicţionarul general al literaturii române”, eşti tentat să crezi că au fost preferate cuvinte cu perechi de i: „Rescriind, în câteva variante epice, tema împotrivirii la alienare în socialism, scriitorul a intrat în conflict cu cenzura” (2004, p. 729). Când l-am întrebat (în urmă cu mai mulţi ani, invitat de Biblioteca Judeţeană „C. Sturdza” Bacău) dacă îşi selectează titlurile după un principiu ortografic, mi-a răspuns cu o întrebare-mirare: „Eu ştiu?”
• DRAGOSTE PE TOATĂ LINIA. După 35 de ani, absolvenţii Facultăţii de Electronică din Iaşi s-au reîntâlnit la mijloc de iunie. A frapat, printre altele, cât de bine au păstrat limba română cei patru tineri (pe atunci) din Grecia. „Cum să uit limba română, dacă în ea m-am îndrăgostit?”, a replicat unul dintre ei, cu o frază cât o probă de competenţă lingvistică.
• NICI AŞA… „Am să cresc eu mare şi am să vorbesc şi am să scriu cum vreau!” (un băieţel de 7 ani, pe plaja din Mamaia, către… mamaia care-l sâcâia cu observaţiile de rostire). Aviz învăţătorilor!
• SINGULARIA TANTUM. „Respectele noastre, ale tuturor!” şi-a încheiat discursul şefa de promoţie de la un liceu din ţară. Mai bine vorbea doar în numele ei şi ar fi evitat chinuit(or)ul plural.
• ŞTIAŢI? George Pruteanu, arhicunoscutul cavaler al limbii române, avea darul muzicii. Profesorul Valeriu Bogdăneţ l-a auzit pe regretatul filolog cântând, într-o înregistrare difuzată de TVR1, şi ne-a sunat: „Mi-i dor de emisiunile lui de cultivarea limbii”. Şi nouă.
• PENTRU DULCEŢURI. La RRA cineva combină abil gastronomia cu lingvistica. Vorbind despre caise, admiră/gustă „zahărul vocalelor şi consoanelor moldoveneşti”, probabil gândindu-se la o zărzărică, numai că cele două fructe nu sunt total identice.
• DOI ÎN UNUL. Aflăm dintr-o reclamă difuzată la radio că, pentru reglementarea raporturilor de muncă, se doreşte înfiinţarea unui sindicat. Adresa la care se pot trimite mesajele este serviciuşor (crainicul a rostit separat cuvintele), ceea ce e o probă de economie literală. Dacă tot auzim frecvent /al-col/, de ce nu am aduna cei doi u într-unul singur? Da, dar în scris reapare al doilea o, pe când cu serviciul e mai greu…
• O ŢARĂ CÂT O AŞEZARE. La „Jocuri de celebritate”, auzim despre Pavel Stratan că e născut „la Republica Moldova”. Câtă vreme spunem „la Braşov”, dar „în Humuleşti”, deducem că fraţii noştri de peste Prut au parte de un tărâm cât o urbe. E semn că-i simţim foarte aproape.
