Nimic nu e nou sub soare spune un străvechi adagiu filosofic. De aceea și textele clasicilor ne încântă mereu prin adevărurile general umane pe care le conțin, așa cum s-a văzut și la premiera cu „Hainele cele noi ale împăratului” de la Teatrul de Animație băcăuan, povestea lui Hans Christian Andersen (scrisă acum vreo două secole) fiind cât se poate de actuală. Pentru că în ea este vorba despre minciună, frică, manipulare, despre sentimentul de turmă și fuga de adevăr. E o poveste gravă, așadar, ca mai toate cele scrise de Andersen, și cu un tâlc adânc, la care cei mici nu prea au cum să ajungă. Fiindcă de partea lor nu este experiența de viață, ci doar candoarea, sinceritatea, pofta de joacă. Dar cum micii spectatori vin însoțiți de părinți sau de bunici, de educatori, învățători la teatru, aceștia le traduc întodeauna sensul celor petrecute pe scenă, dacă micuții au nedumeriri. Și așa este și bine și normal, pentru că la teatru se face educație, acolo fiind, pe lângă lăcașul de muze, și o înaltă școală de moravuri.
Pe scurt, în „Hainele cele noi ale împăratului” facem cunoștință cu un monarh superficial, infatuat, plin de sine, care se iubește foarte mult, fiind ahtiat după veșminte frumoase, care să ia ochii. Asta pare singura și principala lui preocupare, nu alte treburi importante de stat. Așa că va fi teribil de încântat când la curte ajung doi croitori care se laudă că-i vor face niște haine cum nu s-au mai văzut, minunate, mirobolante și, în plus, cu o însușire magică, urmând a-i dezvălui împăratului adevărata față a supușilor săi. Pentru că, spun șarlatanii, căci nu altceva sunt cei doi „croitori”, proștii și nepricepuții, incompetenții nu le vor vedea. Drept pentru care, de teamă că vor fi astfel taxați, toți curtenii, dar și împăratul însuși, vor cădea în capacana întinsă de șmecherii care au știut cum să speculeze slăbiciuni umane foarte răspândite. După care au dat tunul (pentru că au cerut multe care cu fir de aur) și au fugit.
În spectacolul băcăuan, datele poveștii sunt, în mare, păstrate, dramatizarea și adaptarea textului fiind semnate de Ciprian Huțanu, regizorul montării, totodată. Deși începutul este cam lent, un pic trenant, grație unei excelente scenografii, punctul foarte al spectacolului, ne dăm seama imediat cu ce fel de împărat și cu ce soi de curteni tembeli și lingușitori avem de-a face. Gavril Siriteanu a imaginat un spațiu somptuos, plin de portretele monarhului îndrăgostit de sine. În prim plan este și șevaletul unui pictor la care acesta lucrează la un nou portret, unul ecvestru, al împăratului. Spectacolul este conceput modern, convenția fiind la vedere, fiindcă suntem la teatru, nu-i așa? Teatralitatea este deci la ea acasă, așa că, în stânga scenei vom vedea o minigarderobă, cuiere pe care sunt înșirate costume, peruci, măști, arborate de actori în diferitele scene jucate. E un spectacol mixt, cu păpuși și actori, păpușile împăratului și împărătesei fiind de dimensiuni umane, foarte expresive, dar și dificil de manevrat, de doi-trei actori.
Plastic, spectacolul arată foarte bine, iar interpreții își fac și ei treaba la modul profesionist, cu rigoare. Toată echipa, alcătuită din Andreea Sandu, Alina Neagu, Denise Ababei, Laurențiu Budău, Tiberiu Gabor-Bitere, Ciprian Cârstiuc, Mihăiță Cornea, Adrian Costraș se supune indicaților regizorului Ciprian Huțanu și practică un joc mai mult tehnic decât unul bazat pe emoție. De unde o ușoară undă de răceală a spectacolului, de gravitate, deși nu lipsesc și scenele mai dinamice. Puse în valoare de plasticitatea interpreților și de muzica semnată de Ciprian Manta, inspirat după cum bine îl știm. Cred însă că finalul, adaptat de regizor, nu a fost însă la fel de inspirat.
În povestea lui Andersen, când ridicolul și penibilul sunt în floare, în delir, împăratul ieșind la o mare serbare populară cu nemaivăzut de frumoasele haine, adică dezbrăcat, cel care spune adevărul, exclamând „împăratul e gol”, este un copil. Candid, sincer, nepervertit de bolile sociale, de conformism, înturmerizare, minciună, falsitate, lașitate, frică, etc. Or, în spectacolul văzut, sunt doi oameni, o femeie din popor și un curtean care strigă adevărul. Ceea ce nu se prea potrivește cu morala poveștii. Că nu degeaba Andersen a scris-o cum a scris-o, cu mult tâlc, și alegând finalul de care aminteam.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
