Eugen Verman traieste cu sufletul lipit de amintiri. Daca, prin absurd, l-ai lasa fara amintiri, ar fi ca si cum l-ai jefui pe un copil de jucariile cu ajutorul carora zamisleste miracole. El scrie mereu cu o pana muiata intr-o calimara care are o cerneala nascuta din sinceritiati crude. Nu cred ca-l poate clinti cineva din credinta ca realitatea este mai doldora de esente decât fantasticul. Si in noua sa carte, al saselea volum publicat –“Zapezile murdare si alte povestiri” (Editura Corgal Press, 2015, Bacau) – “amintirile sunt vii, clare, proaspete si, in ciuda dramatismului unora, luminoase; totul e ca atunci, minus durerea” (Constantin Calin). Durere care, cu timpul s-a cicatrizat si a devenit un fel de decor al supravietuirii personajelor, decor cu ,,zapezi murdare”, cu ,,zapezi cenusii”…
Infernul colectivizarii din nuvela ,,Zapezi murdare”, un fel de ,,filosofie simpla de viata si de moarte”, este infatisat fara patima, ca o poveste scrisa de tavalugul destinului. Sincer pâna la autoflagelare, scriitorul nu pune la zid istoria. O priveste cu mare compatimire, incearca sa-i inteleaga fatalismul, dar când plonjeaza in prezentul ei aseaza o lacrima amara peste Speranta: ,,Tinerii muncesc peste hotare, constructori sau servitori la bogatii din Occident”. Destinul lui Alistir Calara, eroul nuvelei, sintetizeaza hachitele istoriei. Decoratul Diviziei ,,Tudor Vladimirescu” devine activist de partid, artizan al colectivizarii si sfârseste ucis de cei care-l aclamasera, in Crucea Veche, ca erou de razboi… Dar, ,,cu bine si cu rau, la Crucea Veche viata merge inainte…”
Cele saisprezece povestiri ale volumului, cu ecouri autobiografice, ca si nuvela, sunt niste bijuterii ale condeiului in care Eugen Verman picura cu talent roua de suflet si metafore, risipeste fericit declaratii de dragoste pentru copaci, animale lucruri si oameni. Povestiri precum ,,Toamna salcâmului”, ,,Ciresul”, ,,Copiii padurii”, ,,Uzina”, ,,Bicicleta”, ,,Badia Gheorghe”, ,,Crucea sarpelui” , ,,Betisor”, lecuiesc vânatai ale sufletului, ne ajuta sa pricem ca lumea poate fi privita si cu nespusa dragoste.
Destainuirile lui Eugen Verman (,,In loc de epilog”) despre marile sale prietenii sunt emotionante. Ecourile din presa la cartile autorului intregesc fericit portretul ,,unui povestitor innascut” (Ion Rotaru), al unui scriitor care se ,,dovedeste a fi un foarte bun constructor de personaje pe suprafete mici, detasate dintr-o memorie afectiva, carora le configureaza semnificative portrete morale” (Eugen Budau).
,,Zapezile mudare…” este o carte in care, ,,generos si sentimental, Eugen Verman n-are nimic a reprosa nici lumii, nici siesi” (Constantin Calin). El trece prin Lume olimpian, cu o tristete de senior pe care o poarta mândru la butoniera, vrajeste amintiri, trezeste la viata istorii si oameni care ,,sunt atât de vii”, ,,de parca-i cunosti de când lumea” (Carmen Mihalache).
