Evanghelia duminicii a XXI-a de peste an se dezvoltă în întregime pornind de la întrebarea pe care cineva i-o adresează lui Isus: „Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc?” (Lc 13,23) Observăm că întrebarea se învârte asupra numărului: câţi sunt cei care se mântuiesc? Mulţi sau puţini? Răspunsul lui Isus deplasează atenţia de la „câţi” la „cum” se mântuiesc.
Acest mod de a lucra al lui Isus este atitudinea unui Învăţător care vrea să-şi instruiască ucenicii, trecând de la nivelul curiozităţii la acela al înţelepciunii. Prin urmare, în Evanghelie, Isus foloseşte prilejul pentru a-i învăţa pe ucenici cu privire la mântuirea sufletului. Şi ce spune Isus în această privinţă? Doar două lucruri: mai întâi, ce nu este suficient pentru mântuire, apoi tocmai ceea ce este folositor pentru mântuire.
Nu este de folos sau nu e suficient pentru mântuire faptul de a aparţine unui popor, unei anumite rase, tradiţii sau instituţii, chiar dacă este vorba despre poporul ales din care provine Mântuitorul. „Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre… Nu ştiu de unde sunteţi” (Lc 13,26.27). Deci, pentru mântuire nu este suficient numai simplul fapt de a-l fi cunoscut pe Isus, ori de a aparţine Bisericii, ci se cere ceva mai mult. Şi tocmai la acest „ceva mai mult” se referă Isus prin cuvintele referitoare la „poarta cea strâmtă”. Aici se află acel răspuns care asigură cu adevărat mântuirea. Ceea ce ne pune pe calea mântuirii nu poate fi un titlu de posesiune, ci o hotărâre personală.
Aşadar, Isus ilustrează două metode deosebite de a se afla pe calea mântuirii: a pretinde posedarea ei printr-un privilegiu din naştere sau prin vreun merit din trecut şi a căuta această mântuire zi de zi, cu toată umilinţa, aşa cum a făcut Isus. Acest cuvânt din partea Mântuitorului a intervenit în realitatea noastră de astăzi. Ce ne spune? Evidenţiază două moduri de a fi în Biserică, adică scoate la lumină două categorii de creştini: cei care se cred feriţi de orice primejdie, numai prin simplul fapt că aparţin Bisericii, pentru că au fost botezaţi sau pentru că îşi botează copiii, sau pentru că discută adesea despre religie cu prieteni şi cunoscuţi, şi acei creştini care îşi trăiesc cu adevărat credinţa: cei care se roagă, cei care colaborează la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu.
Despre aceştia din urmă Isus spune că sunt puţini. „Strâmtă este poarta şi îngust este drumul care duce la viaţă şi puţini sunt cei care îl găsesc” (Mt 7,14). Cu toate acestea, s-ar părea că Isus se pronunţă chiar şi asupra numărului celor mântuiţi, dar în realitate nu vorbeşte despre cei care se mântuiesc, ci numai despre cei care se află pe calea mântuirii. Oare putem presupune, chiar şi pentru moment, că numai acel număr mic de creştini practicanţi şi zeloşi se vor mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde pentru vecie? Este posibil să ne gândim la aşa ceva şi a mai continua să credem în paternitatea lui Dumnezeu?
Isus are în vedere mântuirea, întrucât aceasta poate fi realizată după planul descoperit de Dumnezeu, mântuirea care trebuie să slujească drept semn pentru mântuirea altora. Nu este exclus ca Dumnezeu să poată mântui şi în afara acelui cadru privilegiat, să spunem aşa în afara planului oficial al mântuirii, care trece prin Israel şi Biserică, şi care nici în Israel şi nici în Biserică nu este realizat decât într-o mică măsură şi într-un număr mic de credincioşi. Este scris: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1Tim 2,4).
Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae”

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ