În Evanghelie întâlnim multe pagini care adesea apar uluitoare şi paradoxale. Una dintre acestea este parabola lucrătorilor în vie. Poate ne-am obişnuit să citim şi să ascultăm Evanghelia nu numai cu o atitudine de respect şi reverenţă, ci uneori cu o atitudine excesiv de serioasă, ceea ce ar putea sărăci înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu din partea noastră, făcându-ne incapabili să-i culegem anumite nuanţe de umor şi de ironie înţeleaptă. Numai că uneori întâmpinăm dificultăţi în a o culege şi accepta, pentru că ne priveşte prea îndeaproape.
Să încercăm să citim această parabolă, având mereu în minte discursurile pe care le auzim din partea multor politicieni, sindicalişti şi literaţi de orice culoare şi tendinţă, referitor la dreptate, egalitate, drepturi, echitate etc.
Fapt este că Isus nu vorbeşte despre politica socială, despre contractele de muncă sau despre echitate fiscală; Isus vorbeşte despre împărăţia cerurilor. Şi ceea ce vrea să ne facă să înţelegem prin această parabolă este tocmai că nu se poate raţiona despre împărăţia cerurilor cu aceeaşi mentalitate şi după aceleaşi criterii prin care se gândeşte despre politică, raporturi sociale sau economie.
Parabola lui Isus pare a fi făcută tocmai pentru a provoca reacţia auditorilor (sau a cititorilor). Şi dacă suntem sinceri, probabil că va trebui să recunoaştem că şi nouă ne vine să murmurăm împotriva unui mod de a acţiona care ni se pare incorect şi nedrept. Şi totuşi, Isus propune această parabolă evident ca o imagine a comportamentului lui Dumnezeu faţă de oameni.
Noi gândim că apărăm valoarea dreptăţii, şi nu reuşim să o concepem altfel decât în termeni de confruntare, revendicări, echitate în distribuirea misiunilor şi beneficiilor. Ni se pare normal ca aceasta să fie valid şi în raportul cu Dumnezeu.
În timp ce Isus ne învaţă că criteriul de fond cu care acţionează Dumnezeu faţă de oameni este cel al unei bunătăţi gratuite şi universale, care depăşeşte orice calcul uman de merit şi non-merit, fără a nedreptăţi pe nimeni. Pentru că în tot cazul, faptul de a fi într-un raport de prietenie cu Dumnezeu, în comuniune cu el, nu este niciodată rodul unei cuceriri sau al unui merit uman, ci este un dar al lui Dumnezeu şi harul său.
Să nu ne imaginăm că Dumnezeu nedreptăţeşte pe cei buni şi pe cei drepţi pentru că este capabil să ierte şi să admită la aceeaşi comuniune de viaţă cu el chiar şi pe cei pe care noi îi socotim răi, păcătoşi, doar pentru că s-au convertit în ultimul moment.
Nu trebuie să fim niciodată geloşi pe meritele noastre sau invidioşi pe bunătatea lui Dumnezeu faţă de alţii, ca şi cum generozitatea sa faţă de alţii ne-ar produce vreo nedreptate nouă. Mai bine să învăţăm să ne bucurăm la gândul că Dumnezeu, Părintele milostiv, mântuieşte mult mai multe persoane decât s-ar mântui prin judecăţile noastre, deoarece bucuria sfinţilor creşte cu cât ei văd mai mult extinzându-se milostivirea lui Dumnezeu.
Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău
