Trăim cu toţii în aceste zile binecuvântate în aşteptarea bucuriei celei mari a Naşterii Domnului, Cel ce S-a Întrupat pentru a ne elibera pe noi oamenii din robia vrăjmaşului, pentru a ne pune din nou pe făgaşul firesc al existenţei noastre, adică în relaţie de comuniune şi iubire cu Dumnezeu şi cu aproapele. Bucuria şi recunoştinţa este cu atât mai mare pentru noi românii, care, în urmă cu 25 de ani, tot în preajma Crăciunului şi tot prin lucrarea lui Dumnezeu, am redobândit libertatea şi demnitatea de a ne manifesta ca oameni deplini, ce pot răspunde prin lucrarea şi credinţa lor iubirii divine, neîmpiedicaţi de vreo putere vremelnică lumească. Simţim, acum ca şi atunci, că totul este pătruns de sfinţenia Tainei Întrupării şi de prezenţa nemijlocită a harului dumnezeiesc. Cerul se uneşte cu pământul, îngerii slavoslovesc şi cântă împreună cu oamenii, colindându-L pe Pruncul Iisus. Taina cea din veac ascunsă a mântuirii se revelează ca dar oferit creaţiei văzute şi celei nevăzute.
Noi ştim că Dumnezeu „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”, aşa cum ne învaţă Crezul Ortodox, dar totuşi bogăţia de mister a Tainei Întrupării nu poate fi înţeleasă deplin niciodată, ea putând fi descifrată fragmentar şi temporar doar de cei cu o bogată experienţă duhovnicească. Meditând asupra înţelesului ei, realizăm că Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. Fiul lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.”
Întruparea Cuvântului, adică smerita coborâre a Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane, constituie momentul central al istoriei, al timpului. Acum se arată în mod concret faptul că „Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 16), căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om, pentru că pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească. Timpul istoric devine astfel timp al mântuirii, al apropierii omului de Dumnezeu.
Darul acesta mare al lui Fiului lui Dumnezeu, faptul că El ia firea noastră, se face Frate al nostru în Duhul Sfânt, ne dă şi nouă oamenilor şansa de a răspunde pe măsură, pentru că trebuie să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime, ca să-L primim pe El întreg. Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează, deoarece a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.
Să dea Bunul Dumnezeu ca toţi oamenii să se împărtăşească de darul cel mare al Naşterii Domnului, iar Sfintele Sărbători să ne aducă tuturor pace şi sănătate, lumină şi ajutor! La Mulţi Ani!
Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
