Bricolaje / Nimeni nu-i scutit de prostie (II)

0


Cred că Marta Petreu are dreptate să afirme că inteligența merge mână în mână cu prostia, că sunt o pereche, coexistând în relație de vase comunicante. Într-o zi în care ești bolnav, te simți prost, cum se zice în sens curent, inteligența e și ea în stare de repaos. Nu poți să fii întotdeauna în deplinătatea facultăților mentale, și atunci drumul spre prostie și prostii e liber. Dar, să revin la ancheta de la care am pornit: chiar e nevoie ca scriitorii să fie inteligenți? Aleg și de astă dată răspunsul aceleiași scriitoare, care este și profesoară de filosofie, având o minte clară și foarte bine organizată.

Care te poate ajuta să scrii texte doar…inteligente și atât. Și asta pentru că literatura este altceva decât inteligența, o spune apăsat și foarte frumos Marta Petreu: „e o vrajă mare țâșnită direct din adâncurile vii, tălăzuitoare ca marea, ale ființei umane, din locul acela în care viul din noi, sensibilitatea, cultura și inteligența fac un atom unic de aur, din care iradiază talentul și rezultatul lui, textul împlinit”. Scriitorii, artiștii în general, își datorează operele talentului lor, creativității, și nu inteligenței. Aceasta le este însă foarte utilă când este vorba despre „grădinărirea” darului pe care îl au, pentru că au fost și sunt destui aceia care-și irosesc talentul. Multă vreme am crezut că inteligența e cea mai de preț înzestrare a unui om, pentru ca, mai apoi, să-mi schimb gândurile și să apreciez cel mai mult sensibilitatea și bunătatea. Dându-i dreptate lui Alexandru Paleologu când nega existența unei „inteligențe diabolice”. Pentru că diavolul e viclean și prost. „Diabolică e numai prostia, răutatea și Răul sunt efectele ei secundare”.

Nu mai prețuiesc, așadar, inteligența, în primul rând, fiindcă am întâlnit, nu arareori, oameni care nu duceau lipsă de ea, dar erau vanitoși, insensibili, aroganți, snobi, parveniți, egoiști și egolatri. Și enumerarea defectelor lor umane ar putea continua. Așadar, mi-am dat sema că inteligența singură nu ajunge ca să fii om întreg. Și aici, sclipitorul eseist pe care l-am amintit face o remarcă de o extraordinară ascuțime și profunzime, spunând că, de fapt, bunul- simț este contrariul prostiei. Da, mă refer la un superb eseu al lui Alexandru Paleologu, intitulat „Bunul-simț ca paradox”. A cărui lectură le-ar face multora un bine imens. Pentru că ar înțelege, probabil, că suficiența, infatuarea, indelicatețea, gosolănia, lașitatea, și, în general, lucrurile care nu se fac (există, totuși, dincolo de codul bunelor maniere, niște legi nescrise care țin, mai presus de cutume, de omenescul din noi) îi coboară enorm pe scara bunului-simț.
Am spus probabil, fiind mai mult ca sigură, de fapt, că sunt extrem de puțini aceia dispuși să-și cerceteze critic viața, așa cum le cerea Socrate concetățenilor săi. Chestia asta cu gândirea e foarte complicată, pentru că, după cum constată unul dintre cei mai mai nepopulari și huliți autori din zilele noastre – Horia-Roman Patapievici, mulți oameni se mulțumesc să fie doar corpuri: „Oricât de bine hrănite, îngrijite și depanate. Nu vă mulțumiți să fiți niște dispozitive funcționale. Nu vă mulțumiți să fiți competitivi: să fiți campionii funcțiilor sociale pe care le îndepliniți. Sunteți mult mai mult decât atât! Luați-vă în serios condiția umană!”
Dacă am face asta, am avea și discernământ, și demnitate, și nu am mai fi atât de ușor de prostit, cum încearcă să o facă acum mulțimea de „catindați” la importante funcții publice.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ