Se vorbeste mereu, mai ales la intrunirile privind incluziunea sociala, despre nediscriminare, promovarea egalitatii de sanse, dreptul la educatie, dreptul la munca etc.
O intâlnire cu romii din Izvoare m-a facut sa inteleg ca pentru aceasta categorie socio-locativa toate acestea sunt vorbe goale. Situatia lor nu s-a schimbat in bine in ultimii patru-cinci ani, dimpotriva, lucrurile merg tot mai rau desi bietii oameni se straduiesc tot mai mult. Nu s-a schimbat nimic in privinta autoritatilor, a institutiilor ai caror reprezentanti gândesc si actioneaza ca niste contabili. Ai trei hârtii? Bine. Nu le ai? Nu e bine. Mai vii matale peste trei saptamâni si le aduci.
Sau:Te inteleg, dar legea nu-ti da dreptul! In privinta comportamentului romilor, lucrurile s-au schimbat, mai exact, au evoluat asa cum li se tot spunea ca e bine: isi spala copiii, ii dau la scoala, ii ajuta sa-si faca temele.
Asa au ajuns mamicile din Izvoare sa se laude cu medaliile si diplomele obtinute de pustii lor in competiitile sportive si scolare. Primul in clasa, primul pe judet la lupte, primul la un concurs de literatura…
Parintii pastreaza diplomele in tipla, ca sa nu se sifoneze si sa le poata arata oricui are rabdarea de a-i asculta si dorinta de a-i intelege. Acesti copii, unii premianti, altii nu, dar prezenti la scoala in fiecare zi, nu prea mai au sanse ca in toamna viitoare sa se afle in banci.
Familiile lor si-au pierdut unica sursa de venit, care era legala dar nu era reglementata. Nu furau, munceau cinstit ca “reciclatori de deseuri”, cum isi spun ei insisi, insa brusc aceasta activitate nu mai este necesara primariei. Le este greu sa inteleaga de ce sunt exclusi. Mie imi este greu sa inteleg de ce nu se cauta o solutie.
Asa ar trebui sa se intâmple intr-o societate normala, care respecta valori ca solidaritatea, egalitatea de sanse si drepturi si in care statul il slujeste pe cetatean, si nu invers. S-ar putea crede ca, pentru functionari, mamicile din Izvoare nu sunt oameni in carne si oase, cetateni care merita sprijiniti, ci niste dosare.
Eu nu voi merge atât de departe, dar chiar daca amploiatilor le lipseste timpul, iar nu constiinta, efectele sunt la fel de grave. In timp ce ei ofteaza din cauza volumului mare de munca, niste parinti plâng ca le mor copiii de foame. Aceasta e perspectiva umana asupra deciziei primariei. Exista insa si un cost social: minorii care nu vor mai merge la scoala nu vor avea loc de munca peste sapte-opt ani si vor deveni, la rândul lor, parinti asistati de primarie.
