Despre Arcul de Triumf
Cunoscutul monument din Capitală este nu numai o operă de artă, ci şi o amplă lecţie de istorie pentru cei ce au acces la informaţiile încrustate în haina de piatră a porticului arcuit. Celebrând o victorie, românii nu au uitat momentele pregătitoare, între care şi fragmentul de domnie a lui Mihai Viteazul. Atunci, la 1600, într-o clipă astrală, românii s-au regăsit între aceleaşi fruntarii. Pe faţada Arcului de Triumf sunt gravate cuvintele istoricului Dimitrie Onciul: „În lupta măreaţă pentru unitatea naţională, în lupta inimoasă pentru dreptăţile poporului, Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu au dat viaţa lor jertfă pentru ideile mântuitoare ce aveau să ne ducă la biruinţă, căci nici o idee mare, de la care va să purceadă mântuirea, nu învinge fără jertfă”. Străjerii acestor dramatice vorbe sunt un ostaş din vremea lui Mihai şi un pandur al lui Tudor, în josul piciorului stâng al Arcului. Pe piciorul din dreapta se văd un dorobanţ din vremea lui Carol I şi un oştean din garda regelui Ferdinand I, precum şi anii 1877, respectiv 1916. Pe porţiunea dintre cei doi luptători este săpat un silogism aparţinând lui Vasile Pârvan: „Cu dărnicie de nemuritori, dat-au patriei viaţa fragedă de muritor”.
Unirea lui Mihai
E greu de găsit cel mai potrivit adjectiv pentru a numi evenimentul de la 1600. Să fie unirea cea mai de la început? Ori unirea mihăileană? Sau poate unirea primordială? Atât de repede s-a petrecut (mai 1600, când Mihai Viteazul îl izgoneşte pe Ieremia Movilă şi ocupă Moldova) şi atât de puţin a durat (1601), că probabil a fost o faptă meteorică, mutată imediat în amintirea unui om: „Mihai străbunul a fost necontenit legat de orice avânt al nostru pentru dezrobirea neamului, către adunarea laolaltă şi legarea pentru totdeauna a fărâmelor trupului nostru naţional” (Nicolae Iorga, Cel ce nu se poate odihni: Mihai Viteazul, în „Oameni cari au fost”, II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 53). Pentru aceasta, se poate vorbi despre un eveniment istoric? Dacă da, consemnarea lui poate beneficia de litera capitală? (În termeni tipografici, capital sau verzal înseamnă „majuscul”.) Reamintim că într-un hrisov din 6 iulie 1600, Mihai Viteazul îşi asumă titlul de „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Fapta sa este glorificată postum (1601) în poemul „Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai Voievod”, scris de vistiernicul grec Stavrinos.
De ziua lui
Poate că niciun alt istoric nu a fost aşa de preocupat de sărbătoarea de la 8 noiembrie în relaţie cu numele autorului celei dintâi uniri, cum a fost Nicolae Iorga. „Astăzi e ziua Lui, a celui care a făcut ca neamul nostru să trăiască o clipă de supremă fericire”, scria în 1916, „sub bătaia bombelor, în preajma arhanghelilor purtători de sabie Mihail şi Gavriil” („Ziua lui Mihai Viteazul”, ibidem, p. 42). (Atât de izbutit este discursul istoricului, încât textul respectiv este dat ca model de compoziţie în registrul stilistic solemn, în Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XI-a, Bucureşti, E.D.P.-R.A., 2000, p. 282.) Un an mai târziu, Nicolae Iorga constata cu tristeţe după data de 8 noiembrie: „Pentru întâia oară de când căutăm în trecut dovada că se poate îndeplini cel mai firesc ideal al neamului nostru, l-am uitat de ziua lui” (ibidem, p. 59). Tot el îşi încuraja contemporanii: „În această tăcere nu e însă o renunţare” (ibidem).
Recapitulaţie
Cu funcţie organic motivată, se prefigurează trei sintagme: prima uniune/unire (1601), Unirea Mică (1859), respectiv Unirea cea Mare (1918).
