Scapără Timpul din copite ca un cal sălbatec pe care nu-l poate îmblânzi nimeni. Cel puțin așa arată, la prima vedere, secundele puțin agitate care se transformă în cenușă de an pregătit să dea colțul. Altfel, dacă oferim pauză romantismului și viziunilor poematice, Timpul este un hârb amărât cu secunde ruginite. Curge, mânat de o gravitație imperială a ireversibilității și a eternității, fără pic de suflet, sub ochii de satrap ai unui tutelar și crud zeu care și-a înghițit până și copiii. Trecem prin el ca prin împărăția unui tâlhar care ne jefuiește de clipe, pune unul peste altul cadavrele acestora, zămislind astfel ani trecuți pe care, sfidător, ni-i aruncă în memorie, întreținând ticălos jarul pe care supraviețuim; al nostalgiei.
Îi închinăm acestui odios monstru tot felul de ode, de tomuri metafizice și de statui sculptate în suflete, îl hrănim cu ființările noastre și nu tropăim prin preajma sa, de parcă am vrea să-i cumpărăm bunăvoința. Un prieten vechi, Michel Foucault, ne invită să pricepem faptul că noi, gânditori ai cetății, avem obligația de a „de a pune limite surplusului de putere”. Mă tem că idolatrizând atât de mult Timpul, acest căpcăun care se hrănește cu viațămoarte, îi dăm apă la moara supraproducției de putere asupra noastră.
Îmi place cum i-a dat Dali cu tifla acestui etern arogant. Povestea lui celebră despre Timp („Persistența memoriei”) ne este înfățișată aidoma unui ţărm marin sumbru presărat cu ceasuri parcă topite. Ideea i-a venit privind o bucată de brânză descompusă… Undeva, în partea stângă a tabloului, găsim un ceas de buzunar asediat de un roi de furnici ce se îngrămădesc în mijloc, de parcă s-ar hrăni cu suprafaţa lucioasă a acestuia. Furnicile sunt aici o metaforă a decăderii, a distrugerii. Aroganța Timpului este pusă la colț. Ne sugerează Dali că până și el, Timpul, este muritor?
