De la un i, la doi i…

…sau de la cunoscut la necunoscut (una dintre regulile de aplicare a principiului accesibilităţii în învăţământ). Aşadar, acest prinţ al lingvisticii, pretenţios de nu se mai poate – i-ul –, provoacă necazuri dacă nu-i luăm în seamă aşa-zisele mofturi. Culmea e că are o prezenţă discretă, uneori greu de observat, mai ales dacă îi lipseşte semnul diacritic (de aici vorba aceea cu punctul pe i, dar numai pentru minusculă; pe I şi pe J ştim că nu se pune punct).

Filiformul i (opus, de pildă, rotofeiului o), imaginea esenţei din sticluţele mici, îşi revendică o serie de drepturi gramaticale despre care aflăm în şcoală începând cu clasele primare. Mai precis, în clasa I, bobocelul citeşte perechea pom-pomi nu atât pentru a descifra literele, cât pentru a intui valoarea semnului care face diferenţa între cele două cuvinte: acel -i arată că este vorba de mai mult de un obiect. Nu e rău să afle şcolarul că are în faţă o terminaţie; în gimnaziu, îi va spune desinenţă de plural, care se opune desinenţei zero (-ø), pentru singular.

Tot în ciclul primar, învăţătorul va supune analizei perechea pomi-pomii. Diferenţa, de această dată, o dă cel de-al doilea -i, articol hotărât enclitic, iar proba pentru a verifica legitimitatea celor doi i constă în ataşarea articolului nehotărât, respectiv a adjectivului pronominal nehotărât, astfel: nişte pomi – toţi pomii. De remarcat că forma articulată atrage după sine mărirea numărului de silabe cu o unitate: pomi (o silabă) – po-mii (două silabe). Demonstraţia este valabilă şi pentru formele genitivale feminine: (o) carte – (două/nişte) cărţi – (al, a; ai, ale) cărţii.

De la doi i, la trei i…

… sau de la simplu la complex (altă regulă a aceluiaşi principiu didactic). Cu informaţia anterioară bine sedimentată, se poate trece la verificarea cazurilor când apar în poziţie finală trei i.

Nu discutăm situaţiile speciale, când grupul se întâlneşte într-o formaţie mixtă (substantiv şi pronume sau chiar verb: „Pământul cu munţii-i ce fumegă stins”, vers eminescian citat de G. Călinescu în Istoria… sa, la p. 447; aici al treilea i are valoare posesivă) sau în mod accidental/eronat („… conducerea unităţiii nu poate trece la materializarea proiectului” – presa regională: 2 sept. 2017; al treilea i nu are nicio justificare). Nu de puţine ori lipseşte ultimul i, ca în acest titlu de pe pagina I a unui cotidian: „Stîlpul şi cheflii” (12 nov. 1991; nu se trecuse la â).

Și aici se aplică descrierea de mai sus, cu observaţia că valorile lui i sunt următoarele (analiza, ca la despărţirea cuvintelor în silabe, porneşte dinspre finalul cuvântului): articol hotărât enclitic (-i), desinenţă de plural (-i-), respectiv parte a radicalului (R-i-).

De exemplu: (un) fiu, (doi/nişte) fii (al doilea -i, desinenţă de plural, înlocuieşte desinenţa de singular -u), (toţi) fiii (ultimul -i articulează hotărât cuvântul); identic pentru (un) copil – (nişte) copii (consoana lichidă /l/ dispare în cuvintele vechi) – (toţi) copiii. De fiecare dată al treilea i aduce cu sine încă o silabă.

Ce-i cu trandafirii roşii? Dar… invers?

Iubitorii de teatru ştiu că e vorba despre o feerie aparţinând actorului şi poetului Zaharia Bârsan (1878-1948), datată 1915: „Trandafirii roşii”. Lingvistic, cele două perechi de i-uri nu sunt chiar identice: -i final din substantiv este articol, iar precedentul, -i- , desinenţă de plural, pe când la adjectiv al doilea, -i, este desinenţa de plural, iar primul, -i-, face parte din radical.

Dacă inversăm locul, ajungem la roşiii trandafiri, pentru că am deposedat substantivul de articol, pe care este obligat să-l preia celălalt ocupant al locului întâi din sintagmă: adjectivul.

Alte articole