De la un i, la doi i…

…sau de la cunoscut la necunoscut (una dintre regulile de aplicare a principiului accesibilităţii în învăţământ). Aşadar, acest prinţ al lingvisticii, pretenţios de nu se mai poate – i-ul –, provoacă necazuri dacă nu-i luăm în seamă aşa-zisele mofturi. Culmea e că are o prezenţă discretă, uneori greu de observat, mai ales dacă îi lipseşte semnul diacritic (de aici vorba aceea cu punctul pe i, dar numai pentru minusculă; pe I şi pe J ştim că nu se pune punct).

Filiformul i (opus, de pildă, rotofeiului o), imaginea esenţei din sticluţele mici, îşi revendică o serie de drepturi gramaticale despre care aflăm în şcoală începând cu clasele primare. Mai precis, în clasa I, bobocelul citeşte perechea pom-pomi nu atât pentru a descifra literele, cât pentru a intui valoarea semnului care face diferenţa între cele două cuvinte: acel -i arată că este vorba de mai mult de un obiect. Nu e rău să afle şcolarul că are în faţă o terminaţie; în gimnaziu, îi va spune desinenţă de plural, care se opune desinenţei zero (-ø), pentru singular.

Tot în ciclul primar, învăţătorul va supune analizei perechea pomi-pomii. Diferenţa, de această dată, o dă cel de-al doilea -i, articol hotărât enclitic, iar proba pentru a verifica legitimitatea celor doi i constă în ataşarea articolului nehotărât, respectiv a adjectivului pronominal nehotărât, astfel: nişte pomi – toţi pomii. De remarcat că forma articulată atrage după sine mărirea numărului de silabe cu o unitate: pomi (o silabă) – po-mii (două silabe). Demonstraţia este valabilă şi pentru formele genitivale feminine: (o) carte – (două/nişte) cărţi – (al, a; ai, ale) cărţii.

De la doi i, la trei i…

… sau de la simplu la complex (altă regulă a aceluiaşi principiu didactic). Cu informaţia anterioară bine sedimentată, se poate trece la verificarea cazurilor când apar în poziţie finală trei i.

Nu discutăm situaţiile speciale, când grupul se întâlneşte într-o formaţie mixtă (substantiv şi pronume sau chiar verb: „Pământul cu munţii-i ce fumegă stins”, vers eminescian citat de G. Călinescu în Istoria… sa, la p. 447; aici al treilea i are valoare posesivă) sau în mod accidental/eronat („… conducerea unităţiii nu poate trece la materializarea proiectului” – presa regională: 2 sept. 2017; al treilea i nu are nicio justificare). Nu de puţine ori lipseşte ultimul i, ca în acest titlu de pe pagina I a unui cotidian: „Stîlpul şi cheflii” (12 nov. 1991; nu se trecuse la â).

Și aici se aplică descrierea de mai sus, cu observaţia că valorile lui i sunt următoarele (analiza, ca la despărţirea cuvintelor în silabe, porneşte dinspre finalul cuvântului): articol hotărât enclitic (-i), desinenţă de plural (-i-), respectiv parte a radicalului (R-i-).

De exemplu: (un) fiu, (doi/nişte) fii (al doilea -i, desinenţă de plural, înlocuieşte desinenţa de singular -u), (toţi) fiii (ultimul -i articulează hotărât cuvântul); identic pentru (un) copil – (nişte) copii (consoana lichidă /l/ dispare în cuvintele vechi) – (toţi) copiii. De fiecare dată al treilea i aduce cu sine încă o silabă.

Ce-i cu trandafirii roşii? Dar… invers?

Iubitorii de teatru ştiu că e vorba despre o feerie aparţinând actorului şi poetului Zaharia Bârsan (1878-1948), datată 1915: „Trandafirii roşii”. Lingvistic, cele două perechi de i-uri nu sunt chiar identice: -i final din substantiv este articol, iar precedentul, -i- , desinenţă de plural, pe când la adjectiv al doilea, -i, este desinenţa de plural, iar primul, -i-, face parte din radical.

Dacă inversăm locul, ajungem la roşiii trandafiri, pentru că am deposedat substantivul de articol, pe care este obligat să-l preia celălalt ocupant al locului întâi din sintagmă: adjectivul.


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ