Se ține joia, păstrându-se tradiția de pe vremea când aici se mutase oborul și se organiza târg pentru animale sau bâlci de Hramul Bacăului. Duminica este și târg de mașini.
Denumirea de „calic” ne duce cumva în timp, cu secole în urmă, la Bucureștiul medieval. Una dintre cele cinci artere care porneau de la Curtea Domnească lega centrul capitalei de Craiova şi Zimnicea, la Dunăre. Era zona cu locuitorii cei mai săraci, „Podul Calicilor” făcând referire la cei care locuiau, în case modeste, de-a lungul acestui drum. Calicii erau oameni liberi, toleraţi de domnie şi de Biserică în schimbul unor servicii. Nu era vorba de un pod efectiv, ci de drumul pavat cu trunchiuri din lemn, pentru a nu se afunda în noroi roțile carelor negustorilor sau trăsurilor boierești. În ziua de azi „A fi calic e o rușine! A fi sărac e o onoare.” Pe principiul: „Mai bine sărac și cinstit”, cum spunea un fost președinte, decât bogat… în drum spre mare… la răcoare.
Ofertanții
Cu tot frigul și ceața dimineții, nevoile și lipsurile scot oamenii din casă. Pe pături și nailoane sunt expuse tot felul de obiecte. Zgribuliți, ofertanții își negociază cu demnitate bunurile rămase prin casă sau adunate cine știe de pe unde. Pentru mulți dintre ei, leul câștigat se transformă în cafea sau o țigară, dacă le mai rămâne ceva și de o pâine. Găsești în acest areal, redus de frig la câteva sute de metri pătrați, dar supravegheat video, cam tot ce presupune recuperare și reciclare la nivel selectiv. Cei care țin la preț sunt pensionari. Își pot permite să le mai dea lucrurilor valoare. Amprenta sentimentală ridică mult calitatea negocierilor. Multe dintre obiecte și-au pierdut utilitatea: Ai spart la lustra veche, cu cinci brațe din bronz, abajurul? Mai ai șanse să-l găsești, fragil de sticlă, în formă de crin, arătând ca nou. Nu contează din ce ghenă de gunoi provine! Lustruit cu periuța de dinți, și-a pierdut patina timpului, făcându-le invidioase pe celelalte rămase intacte.
Colecționarii
Îi recunoști din prima. După atitudine, indiferent de cum se îmbracă. Vin de la prima oră și fac un tur. Ei negociază. Cei care vând la grămadă produse – nu le poți numi artefacte – recuperate din Vest sau UK, îi simt instinctiv și ridică prețul. Chiar dacă mulți habar n-au de valoarea unora dintre obiectele rătăcite în grămadă. De la tablouri în ulei, la mici bibelouri personalizate sau ceasuri. Cutiuțe ornate cu fildeș filigranat sau tabachere din Primul Război Mondial. Le studiază proveniența, stilul. Riscul este, bucuros de chilipir, să te trezești când te lauzi cu ele prietenilor, ca aceștia să-ți facă o fotografie cu telefonul și să o posteze pe internet. Așa afli repede că cineva, undeva, le-a declarat furate. Să fii mulțumit dacă păstrezi doar fotografia ca amintire. Lăsând deoparte excepțiile, care confirmă regula, doritorul minimalizează valoarea obiectului. Vânzătorul are o marjă de câștig, care să-i aducă profit. Nu poate coborî sub ea. Aici apare șahul etern. Un sigur cumpărător, un singur produs. Și un negustor care cunoaște valoarea mărfii și e sigur de proveniența ei, ține la preț.
Meseriașii
Sunt o altă categorie de clienți. Pentru ei locul e cunoscut ca Târg de vechituri. O mașină de găurit sau un polizor, încă în stare de funcționare și la preț modic, găsesc ușor aici. Foștii meseriași, acum la pensie, vin cu ce le-a mai rămas prin boxe. Lucrători cu ziua sau meșteri de ocazie, pe unde se mai poate pune o faianță sau schimba o țeavă, se aprovizionează cu consumabile de aici. Oricum, vechile burghie, dălți sau pile, „strânse” de pe vremea când mai existau fabrici, sunt net superioare calitativ celor chinezești din magazinele de profil.
Adălmașul
Că vinde sau cumpără, cine își poate permite face o scurtă oprire la cele două … nici nu știu cum să le spun, hai să le zicem birturi, care servesc mici și bere, cafea sau supe instant la pahar. Sunt mulți care vin doar să vadă ce și cum și pleacă așa cum au venit, fără să cumpere nimic. Doar să mai schimbe o vorbă. Astăzi, săracii noștri demni se bucură joia de aleiile asfaltate, în dreptul cărora duminica se înșiruie mașinile scoase la vânzare. Duminica, când acolo e plin, ei își etalează sărăcia printre băltoace, nu ca altădată pe „podițe” din lemn. Ci pe fostul drum de șantier, construit pe vremea când s-a ridicat barajul din amonte de podul de la Șerbănești și canalul de fugă, la începutul anilor ’60. Nu mai vorbim de grupul sanitar cum arată! Târg, talcioc? Rămâne totuși locul unde joia se vinde și se cumpără sărăcia. Iar duminică, mașina! Putem să-l facem să ofere condiții cât decât decente?
