Interviu cu Roxana Bogdan, presedinte al Organizatiei Neguvernamentale „Mie imi pasa”
„In aceasta viata nu putem face lucruri marete. Putem face doar lucruri marunte cu enorma dragoste.“ (Maica Tereza)
– De ce ar trebui astazi sa ne mai pese, omenia a devenit scumpa, individualismul face parte din natura umana, suntem in secolul vitezei, a aparut “efectul pâlnie”, criza economica nu iarta pe nimeni, iar dumneavoastra ne cereti sa ne pese. Sa ne pese de cine?
– Individualismul, nepasarea sunt variantele cele mai comode. Din pacate foarte multi adopta acest stil de viata, fiecare isi vede doar de problemele, treburile si de programul lui. Este adevarat ca in timpul unei zile nu ne mai ramâne timp sa ne mai gândim si la cel de lânga noi, auzim, vedem ca sunt copii, maturi, vârstnici in dificultate insa preferam sa ne vedem de confortul nostru. Nu-i egoism, eu cred ca este vorba de nepasare: “Mai lasa-ma, domnule, e plina tara, lumea, de oameni, de familii cu probleme. Sa le rezolve statul”, auzim frecvent.
„Eu cred ca toti avem un suflet bun“
– Eu revin la intrebare: de ce ar trebui sa ne pese?
– In primul rând pentru ca suntem fiinte umane. Nu vreau sa apelez acum la istorie, la folclor, la morala crestina, la obiceiuri si, contrar celor afirmate de dumneavoastra, eu cred in omenie, nu in mila, in omenie, care este altceva, este un sentiment superior, la care eu fac referire. Noi de aceea am infiintat organizatia “Mie imi pasa”, vrem sa schimbam ceva, vrem sa ajutam, sa aducem mici bucurii in viata unor semeni de-ai nostri. Eu cred ca toti avem un suflet bun, numai ca anumite secvente din viata ne-au facut sa ne indoim, sa uitam. Prin ceea ce am facut pâna acum pot sa va spun ca beneficiul nu a fost numai al celor pe care i-am ajutat ci, mai ales, am constatat, si pentru cei implicati, care ne-au multumit ca i-am ajutat sa-si descopere latura buna din inima si sufletul lor.
– Doamna Bogdan, 10 ani ati fost invatatoare, o invatatoare apreciata pentru munca depusa la catedra. De la o cariera in ascensiune, ati parasit scoala si v-ati dedicat actiunilor umanitare. Ce s-a intâmplat?
– Nu s-a intâmplat nimic deosebit. Am fost o invatatoare nici mai buna, nici mai rea decât majoritatea colegilor mei. Am iubit si ii iubesc in continuare pe copii, insa am simtit ca am dat tot ce se putea da si am hotarât sa ma opresc si sa trec la un alt nivel, sa ma implic altfel, sa las urme in societate si in alt mod. Am terminat intre timp facultatea de marketing, am infiintat impreuna cu alte doua colege, Pompilia Postelnicu (profesoara la “Spiru Haret”) si Camelia Budau (sora mea), organizatia “Mie imi pasa” si am hotarât sa fiu propriul meu stapân.
– De ce nu ati plecat in strainatate, de ce nu ati ales o mare companie, aveti studii, experienta?
– Nu sunt o carierista, am alte valori, nu numai banii sunt importanti, cu toate ca stiu ca nu se poate trai fara ei, insa ei nu sunt totul. Imi place aerul, libertatea, libertatea de a face ceva pentru mine, sa fac ce-mi place mie si pentru cei din jur. Am nevoie de timp sa gândesc, sa actionez, sa ma implic. Consider ca mie Dumnezeu mi-a dat suficient, mai mult decât la altii si am considerat ca prin aceasta organizatie pot sa-mi indeplinesc visul, acela de a ma dedica fericirii altora. Asa m-au invatat bunicii mei, parintii mei. Am intelegerea necesara in familie, sotul ma ajuta, moral si chiar financiar, a fost alaturi de mine inca de la inceput, chiar si atunci când credeam ca nimanui nu-i mai pasa.
Este inca multa suferinta in lume
– Bun. Ce face concret organizatia pe care o conduceti, care sunt obiectivele ei?
– Ne-am propus sa ajutam acolo unde nimeni nu credea ca va mai interveni cineva. Vedeti, traiti si dumneavoastra in acest spatiu, este inca multa suferinta, multa durere, destule cazuri disperate. Mai sunt si alte organizatii care si-au propus aceleasi obiective, insa este loc de a te face auzit, de a te simti util…
– De ce nu se ocupa statul de asemenea probleme. Este, nu-i asa, de datoria lui.
– Teoretic da, insa face si el ce poate. Eu inteleg mai bine de când sunt in interiorul problemelor sociale si imi dau seama cum functioneaza si statul. El incearca sa acopere totul, insa nu reuseste, sunt atât de multe cazuri, atâtea probleme, atâtea familii iesite din sfera actiunii statului incât este nevoie si de altcineva pentru a interveni. Acolo vin organizatiile neguvernamentale. Asa este in toata lumea. Poate ar trebui o mai buna organizare, o cunoastere mai buna a realitatii, dar statul are multe obligatii, nu?, si nu poate tine in brate orice copil, orice persoana care, la un moment dat al vietii, nu mai reuseste sa se descurce.
Copiilor chiar le pasa
– Cum procedati? Mergeti din poarta in poarta…?
– De multe ori da, insa eu lucrez pe proiecte. Am o rezerva in cont pentru urgente, apoi incerc sa aplic proiectul. Iti trebuie idei, imaginatie, curaj, incredere in oameni, in colaboratori. Am sa va dau un exemplu. A apelat la noi o familie pentru un copil aflat in dificultate. Avea nevoie de o suma de bani. Am preluat cazul si am confectionat cu mâinile noastre brelocuri pentru telefoane mobile din margele, vreo 200, am lucrat zi si noapte, apoi le-am vândut, am mai adaugat alte sume si l-am ajutat. Copilul a ajuns in Ungaria si s-a facut bine. Si nici nu era din Bacau, era din Câmpulung Muscel. Pentru noi, suferinta nu are frontiere. Nu a fost vorba de o suma mare, dar de multe ori nu conteaza, conteaza ca iti pasa. Acum lucram pentru o fetita de trei ani din Galati, care are nevoie de 2000 de euro. Am ajutat si alti copii, alte familii din Bacau. Pentru noi nu conteaza de unde sunt, nu avem granite.
– Din site-ul dumneavoastra de prezentare am vazut ca lucrati foarte mult cu cei mici, cu elevi, copii.
– Sunt foarte fericita ca am aceasta posibilitate. Am o colaborare foarte buna cu Scoala “Spiru Haret”, cu o parte din cadrele didactice. Eu am lucrat aici si este normal sa ma duc acolo unde am usa deschisa. M-au ajutat atunci când am initiat proiectele de la Lespezi, de la Lipova, Filipeni, dar si cel care s-a materializat in parcurile din oras pentru plantarea de copacei. Am primit un sprijin deosebit si de la Scolile 10, „Octavian Voicu“, „Ion Luca“, Liceul Sportiv, „Al. Ioan Cuza“, Biblioteca Judeteana, Filiala de pe Bicaz, unde functioneaza un program Scoala dupa scoala. Am dus daruri, am prezentat mici spectacole, ne-am imprietenit cu acei copii, este o mare multumire sufleteasca, dovada ca multi copii au dorit sa mergem inca o data la Lespezi. Pentru noi sarbatorile de Craciun, de Paste, 1 Iunie, dar si cu alte ocazii sunt momente in care ne facem simtita prezenta acolo unde consideram ca este nevoie. Copiii ajuta copii. Nu este important sa sadim in sufletul lor spiritul de intrajutorare, de prietenie, de a darui? Sunt sentimente care prind radacini acum si vor dainui toata viata.
Când daruiesti, simti ca traiesti cu adevarat
– Peste tot in lume sunt categorii defavorizate, sunt oameni cu probleme, insa acolo sistemul functioneaza altfel. Ce credeti ca ar trebui facut imediat la noi?
– La nivelul statului nu am caderea sa ma pronunt, cum am mai spus si nu vreau sa imi dau cu parerea. La nivelul comunitatilor, a ONG-urilor, a indivizilor cred ca ar trebui sa ne pese mai mult si sa dispara intrebarea deplasata: eu ce câstig, tu ce câstigi din tot acest efort. Eu nu câstig nimic material din acest ONG si multa lume nu ma intelege. Ce multumire sufleteasca iti mai trebuie atunci când te duci intr-o familie, intr-o scoala si il duci pe Mos Craciun, pe care multi copii nu l-au vazut niciodata. Imi spunea o invatatoare din Filipeni ca de Mos Nicolae, un copil a scris pe un biletel ca doreste un sandwich. Va dati seama? Cum sa nu-ti pese! Este tragic, este distrugator. Iti ravaseste sufletul, fiinta. Când daruiesti simti ca nu traiesti degeaba. Dupa inundatiile de la Saucesti am avut un proiect prin care am adunat carti si le-am donat bibliotecii din sat, distrusa de ape. Cu alta ocazie am mers in Parcul Spicul si am plantat pomi, am facut curatenie. Copiii au apreciat aceasta initiativa si s-au bucurat de soare, de aer si au transmis un mesaj si adultilor. Printr-un alt proiect “Viata incepe zâmbind”, am donat mobilier si lenjerie Maternitatii din Bacau. Este foarte interesant ca la acest proiect copiii au donat desene, pe care apoi le-am vândut.
Mereu trebuie sa-ti stii limitele
– Apelati permanent la oameni cu suflet, la societati, la voluntari. Cum raspund la initiativa dumneavoastra?
– Aici este o alta problema. Statul nu sprijina, nu acorda facilitati pentru societatile care sunt dispuse ca din profitul lor sa doneze pentru activitati caritabile, asa cum se procedeaza in alte tari. Criza de astazi face si mai dificil raspunsul la solicitarea noastra. Si nu-i drept. Ma gândesc ca macar in zilele acestea de sarabatoare pentru toti crestinii, dar nu numai, sa ai posibilitatea si sa vrei sa faci un bine celor de lânga tine. Sa te gândesti atunci când te asezi la masa ca altul, altii, nu au nimic, iar tu poti sa faci ceva pentru ei, iar daca ai facut un dar, cineva spune o rugaciune pentru tine. Eu lucrez des cu maicutele de la biserici, cu preotii, acolo unde duc pachetele pentru familiile nevoiase, este o metoda pe care am stabilit-o de la inceput, iar ei ne asigura ca darul nostru ajunge acolo unde trebuie. Eu nu vreau sa-i adun pe oamenii aceia in centrul comunei si sa le spun ca pachetul este de la Bogdan, de la Ionescu, de la “Mie imi pasa”. Am preferat sa fim discreti, nu ostentativi. In aceasta perioada ne-am propus sa intervenim, impreuna cu maicutele de la “Maria Bambina”, in familiile pe care ele le au in evidenta in aceste zile premergatoare Invierii Domnului. Mereu trebuie sa-ti stii limitele, sa stii ce poti, pentru a nu da sperante desarte. Vrem, impreuna, sa sprijinim cât mai multi copii, pentru ca ei sunt viitorul, daca ei vor creste in spiritul organizatiei noastre, a altor organizatii care au in prim plan copiii, mai avem o sansa. Când ei vor fi adulti vor continua ceea ce noi facem acum. Când vom invata acest lucru, inseamna ca ne pasa. Noi ii asteptam pe toti cei carora le pasa. Ne gasesc pe www.mieimipasa.eu. Le doresc tuturor bacauanilor gânduri bune si un Paste Fericit!
