Criza asta sanitară nu a venit din senin; nu e ca și cum în ultimii ani am fi avut liniște și, dintr-o dată, ne-a căzut pacostea pe cap. Până la urmă, criza, ca orice criză, are două căi de rezolvare: cea liniștită, în care toată lumea își face treaba și colaborează pentru a minimaliza pierderile, și cea isterică, în care toți țipă, se bat cap în cap și încearcă să maximizeze profitul, rezultatul fiind, evident, o creștere a pierderilor umane și materiale.
Planeta a ales a doua variantă, după ce, alte crize similare, au fost tratate mult mai cu cap. De ce a fost aleasă varianta isterică? Pentru că planeta nu mai are răbdare; paradigma s-a schimbat în ultimele decenii astfel încât a devenit o axiomă că trebuie stors profitul din orice. Nimic nu se mai face doar ca să îndeplinească un scop social; totul se face în numele sfântului profit. Sănătatea se privatizează, educația, la fel, după ce alte sectoare menite să ofere servicii publice au fost trecute în mâna unor băieți deștepți.
Noi nu am fost în stare să fim altfel decât restul planetei; deși unii de prin preajma noastră au mai pus frână. Dar noi am fost campioni la privatizare. Politicieni gălăgioși și societatea așa-zis civilă și-au unit vocile să ne explice, doct, că e mai bine. E mai bine ca nu statul, ci niște șmecheri să administreze servicii care altădată erau publice. Că e bine să privatizăm totul. Rezultatul nu avea cum să fie altul decât că monopolul de stat a devenit privat iar prețurile au sărit în sus întru slava maximizării profitului.
Nu am nimic cu economia privată câtă vreme nu umblă cu cioara vopsită. Căci nu e nici o sfârâiala să te pui stăpân pe o companie sau un serviciu de stat care are consumatori captivi și să crești prețurile. Și mai consider că serviciile publice esențiale trebuie să rămână publice întrucât scopul lor nu este să producă profit, ci să ofere populației ceea ce are nevoie: sănătate, educație, ordine, siguranță, resurse primare (apă, electricitate, gaz) și așa mai departe.
Desigur, am trecut de mult timp de punctul în care se putea repara ce s-a stricat. Nu mai există nici o forță politică sau socială care să poată schimbă ceva. De ce mai scriu aceste rânduri? Ca să înțelegeți că nu mai există speranță. Și că trebuie să va pregătiți de impact.
