Partida de sâmbătă, din campionatul Diviziei A1 la volei feminin dintre Știința Bacău și CSM Târgoviște ar merita un public la nivelul celui din „sfertul” Challenge Cup cu Sm’Aesch Pfeffingen.
Dar la fel de adevărat este că și publicul băcăuan ar merita un alt tratament din partea forțelor de ordine din Sala Sporturilor.
Miercuri seară, la returul cu elvețiencele, „cerberii” au fost neînduplecați. Fără bannere. Indiferent de ce afișau ele. Dacă „Forza Știința” conține vreun mesaj subliminal, ei bine, să știți că noi nu ne-am prins!
Și fără sticle de apă. Nu contează că acestea aparțineau copiilor, unii dintre ei aflați la vârsta primul ghiozdan. „Fără!”. Legea e lege. Și e numai bună să lovești cu ea dii-rect în moalele căpățânii cetățeanului.
Dar dacă e lege, atunci să fie aplicată unitar! La returul de miercuri, jurnaliștii elvețieni au intrat cu sticlele de apă în sală. În cel mai firesc chip cu putință, oamenii au așezat sticlele pe masa presei. Să le aibă la îndemână. Și să bea când le este sete, că doar de aia vii cu apă la tine. Așa procedează la ei acasă. Acasă, în Elveția. Acolo unde nu-i lege, ci domnește haosul de pe fața pământului, că deh, știm bine ce prost o duc șviții, nu?
În momentul în care le-am atras atenția jandarmilor și polițiștilor comunitari asupra măsurii asimetrice (adică „ăia au voie și noi nu?”, na, ca să fie pe înțelesul tuturor), organele au dat din umeri. La propriu. „Poate au intrat prin altă parte. Pe la observatori”, și-au dat cu părerea oamenii în uniforme.
„Păi, nu pe unde au intrat e problema, ci că au intrat cu sticle cu apă”, am insistat. „Dacă n-au intrat pe aici, nu-i treaba noastră”, a venit halucinanta replică. Asta-i o bucățică din România. O bucățică în care părintele se vede nevoit la pauza dintre seturile unui meci de volei să părăsească tribuna, să meargă până la ușa de la ieșire unde sunt depozitate sticlele confiscate și să-i dea copilului să bea apă.
„Mă simt umilit. Parcă aș duce o vită la adăpat. În secolul 21! Barem să ne oprească dopurile la intrare, dar să ne lase sticlele. Sau să găsim înăuntru o tonetă de unde să putem cumpăra apă ori băuturi răcoritoare la pahar. Dar n-ai cu cine vorbi”, mărturisea miercuri seara tatăl unui puști de-o șchioapă.
Poate că nu ar fi rău ca șefii Jandarmeriei și ai Poliției Locale să fie mai atenți la selectarea celor care sunt trimiși în misiune la meciuri, în Sala Sporturilor. Unii dintre ei n-au călcat în viața lor într-o sală de sport (alea de forță nu se pun, măi băieți) până să îmbrace uniforma.
E de notorietate faza de acum ceva vreme în care un organ nu-i dădea voie lui Robert Olandezul să bată toba la un meci.
„Face gălăgie!”, a sunat explicația, pe cât de hazlie, pe atât de tembelă. Adevărul e că unii purtători de uniformă au aterizat în Sala Sporturilor din alt film. Iar unul cu precădere a poposit direct dintr-o povestire de Kafka. Omul știe una și bună: n-ai voie pe teren după terminarea partidei. Nu contează că ești din mass-media, că vii la meciuri, ca jurnalist, de aproape 30 de ani, că-ți faci meseria sau încerci să ți-o faci și că, la doar câțiva metri de tine, stă să înceapă conferința de presă. Neah! „Tu nu intri” îți aruncă individul cu șapcă și epoleți.
Disprețul i se citește și-n cuta adâncă dintre sprâncene și în colțul buzelor, trase în jos de o mână nevăzută. Kafka, frate: „Încearcă numai să intri, în ciuda interdicției mele. Bagă însă de seamă; am putere”.
Iar noi plătim salariul acestor inși. Ar trebui să știe asta. Și ar trebui să mai știe ceva: nu simpla îmbrăcare a uniformei îți aduce respect și autoritate, ci felul în care o porți și cum te porți.
