În ultimii 25 de ani am scris, dezbătut şi analizat situaţia învăţământului primar, gimnazial şi liceal. Nu mai intru în amănunte, mărturie stau cataloagele, notele şi mediile de la evaluări, de la BAC şi de la absolvirea liceelor. Acolo sunt.
Astăzi vreau să vorbim împreună despre învăţământul superior din România. Doar atât cât îmi permite spaţiul acordat acestei rubrici. La multe facultăţi se intră pe bază de „dosare”, nu pe concursuri şi examene. Cum era odată. Cine şi cum intră, a se vedea notele, mediile, mai lipseşte o caracterizare de la şeful clasei şi a dirigintelui. Cum ies? Mulţi, cum au intrat!
Pe poartă, ca la fabrică! Unde se duc? Niciunde. În România, doar la două facultăţi se mai intră pe bază de examen, una dintre ele este Medicina, unde, cred, se mai face carte serioasă, cu toate că, şi de aici, sunt absolvenţi care înregistrează eşecuri profesionale. Mai era o şansă: Rezidenţiatul. Trei, cinci, şapte ani de muncă şi carte, carte şi practică, în cele mai titrate spitale din ţară, cu medici de înalt profesionalism şi probitate morală, după care, cine-i bun primeşte pâinea şi…cuţitul! De ce să fie bine, când poate fi rău, de ce să ridicăm ştacheta, când o putem coborî.
Un înalt demnitar al statului vine cu o mare gogomănie şi lansează în spaţiul public o mare prostie: Rezidenţiatul se poate face la orice spital judeţean, orăşenesc, comunal, de stat sau privat. Să intre toată lumea, să treacă toţi studenţii; este nevoie de medici în România!
Respectivul demnitar nu ştie sau se face că nu ştie: facultăţile de Medicină pregătesc medici, nu tâmplari sau lăcătuşi, tineri profesionişti care se ocupă de viaţa pacienţilor, de sănătatea lor, ei fac diferenţa dintre viaţă şi moarte. Dacă şi aici ne dăm cu părerea, emitem opinii şi, mai grav, mai luăm şi decizii, nu ne rămâne decât să mergem la vraci sau babe. Devine mai sigur.
