Regizorul Gabriel Apostol: ”Povestea lui Pinocchio este, de fapt, povestea fiecăruia dintre noi”

Luni, 21 martie, artiștii păpușari și marionetiștii din lumea întreagă sărbătoresc Ziua Mondială a Teatrului de Animație. Sâmbătă, 19 martie, și duminică, 20 martie, în ajunul acestei celebrări a artei păpușărești, Teatrul Municipal ”Bacovia” își invită publicul la premiera ”Pinocchio”, după Carlo Collodi, o producție a Secției de Animație, semnată de regizorul Gabriel Apostol, un nume reper în teatrul de animație românesc, creator al Teatrului ”Țăndărică”, din București, conf. univ. dr. al Universității Naționale de Artă teatrală și Cinematografică București, premiat pentru regie și interpretare, în țară și în străinătate, autor al tezei de doctorat ”Animația, de la tradiție, la artă computerizată”. În interviul care urmează, regizorul Gabriel Apostol dezvăluie detalii din procesul creării spectacolului ”Pinocchio” și viziunea sa asupra artei păpușărești.  

• La casting, ați comunicat actorilor că va fi un ”Pinocchio” în stilul commedia dell’arte. De ce ați optat pentru această formulă de spectacol?
• Odată pentru că autorul este italian și mie mi se pare că personajele pe care le-a creionat sunt destul de mult apropiate de caracterele commediei dell’arte și că se potrivesc foarte bine, mult mai bine în felul ăsta. Și pe urmă mai e ceva, e vorba de ritmul commediei dell’arte, e un ritm foarte alert și foarte antrenant. Și asta mi se pare că este foarte bine pentru felul în care se joacă și se percepe astăzi teatrul de animație, când avem de luptat cu noile tehnologii. Adulții sunt mai toleranți cu montările, în general, la ei ritmul e important și nu e, dar ei pot să te și mintă frumos, convențional. Chiar dacă le-a plăcut foarte mult sau nu le-a plăcut, adulții învață să mintă de conveniență, că asta e societatea, nu poți să spui chiar tot ce gândești întotdeauna. Spre deosebire de copii, care, știm cu toții că, sunt spontani, sunt firești, sunt naturali, sunt sinceri. E o diferență foarte mare în felul în care reacționează la același spectacol când vin cu școala, când sunt înconjurați de prieteni ai lor și când vin cu părinții. Când vin cu familia reacționează prin prisma a ceea ce au învățat de la părinți, deci nu se mai bucură la fel de mult de spectacol, nu mai sunt la fel de spontani, la fel de firești, pentru că, cumva, părinții, volens nolens, îi învață și această… ”Cum să te comporți în societate”, lucru care nu e cel mai bun, din punctul meu de vedere, la un spectacol de animație. În general, evident, e nevoie să știi asta. Să înveți limba asta socială.
• Ce elemente din commedia dell’arte sunt preponderent prezente în spectacolul ”Pinocchio”? Pentru că, de exemplu, comedia dell’arte are și improvizația, în lipsa textului, dar aici nu e cazul, avem scenariul dumneavoastră, după textul lui Carlo Collodi.

• Da, aici nu e cazul, cu toate că improvizația, la mine, cel puțin, a fost prezentă atunci când am scris textul (râde, n.m.), pentru că mi-am imaginat caracterele astea din commedia dell’arte și chiar dacă nu pot fi absolut recognoscibile, să zicem Pantalone, Brighela, Îndrăgostiții, ei sunt prezenți. De exemplu, Zâna ar putea fi Îndrăgostita, pe urmă, avem Arlechino și Colombina, pe care i-am păstrat foarte clari, așa cum sunt în commedia dell’arte, cei care să dea această direcție de început a spectacolului, și ritmul, evident. Și apoi, dacă ne gândim puțin, de pildă, Gepetto ar putea fi un soi de Pantalone, pentru că, deși el nu are caracterul lui Pantalone, care era foarte zgârcit, știm și noi, și era bătrân, seamănă ca aparență. Mie îmi place foarte mult comedia dell’arte, de fapt. J
• De ce vă place atât de mult?
• Păi, odată pentru că am făcut în școală comedia dell’arte cu Sandu Mihai Gruia și mi-a plăcut extrem de mult. Evident, ca actor îmi place cel mai mult faptul că ai loc de improvizație. Pe de altă parte, încă un lucru important, care mi-a plăcut mie, sunt aceste caractere fixe, faptul că poți să întinzi improvizația destul de departe, știind că relația ta cu celălalt personaj are totuși niște limite, are totuși un traseu, adică nu poți ieși atât de mult din personaj, n-ai cum, pentru că ele sunt fixe, au o suită de mișcări, o gamă de atitudini. Pe urmă, masca te ajută foarte mult și, în același timp, te și limitează și ai totuși un fel de scenariu în care trebuie să te-ncadrezi întotdeauna, nu poți să te pierzi, nu poți să te rătăcești. Evident, nu poți improviza atât de mult încât să pleci de la caracter sau să ieși din spectacol cu totul. Asta e minunat în commedia dell’arte, improvizația și caracterul fix.

• Este improvizație în spectacolul acesta? Sunt pe parcursul spectacolului ”Pinocchio” momente în care se face improvizație?
• Da, sunt momente și eu îi încurajez pe actori să improvizeze, foarte mult. Și construcția în sine, chiar dacă există un text scris, el evoluează, el se dezvoltă tot timpul și multe dintre scene sunt evident rezolvate cu ajutorul actorilor și după dorința și inspirația lor. Sunt de accord să schimb multe detalii, chiar și mai importante din spectacol, dacă actorii vin către mine, cu improvizația, cu dorința lor, eu așa construiesc. De multe ori, devised theatre, cum se numește genul acesta de spectacol în care textul se scrie, ca și în commedia dell’arte, la fața locului, improvizează, de fapt, dar de multe ori îmi place să îmi pun echipa cu care lucrez în situație și apoi textul să decurgă din asta.
• Ce modificări de structură ați adus poveștii originale, dincolo de cele impuse de adaptarea pe care ați realizat-o pentru scenă?
• Nu am adus modificări structurale majore, să spunem, în povestea lui Carlo Collodi și ar fi două motive pentru care nu am schimbat foarte mult. Unul dintre motive ar fi că există un gen de așteptare a copilului care vine și care cunoaște povestea și sunt niște repere, niște detalii foarte importante, pe care el se așteaptă să le regăsească în spectacol, în dramaturgia poveștii și de fiecare dată când nu le regăsește există un soi de nemulțumire, și la părinți, uneori, deși asta ar fi mai puțin important, pentru că zona mea de interes cu acest spectacol e zona copiilor și a copiilor mai mari.

”Pinocchio asta este, de fapt, o materializare a copilului veșnic din noi”

• Care ar fi segmentul de vârstă specific căruia i se adresează spectacolul dumneavoastră ”Pinocchio”?
• Aș spune că este un segment foarte, foarte larg de vărstă la Pinocchio. Chiar dacă spectatorii foarte mici, de trei – patru ani, poate n-ar reacționa la fel de bine la spectacol, mai ales că sunt păpuși foarte mari, scene destul de dinamice, eu zic că merge de la 4-5 ani, până departe. Eu sper să se amuze și părinții, să se simtă și ei bine, și cu siguranță o vor face, adică în ingenuitatea asta a lui Pinocchio este vorba despre copilul din noi, din fiecare dintre noi. Pinocchio asta este, de fapt, este o materializare a copilului veșnic din noi. De asta, cumva, momentul în care Pinocchio devine băiat, copil adevărat, la final, este un soi de final al copilăriei, de fapt, pentru că trece în lumea asta, a oamenilor, reală. El încetează de a mai fi o păpușă de lemn animată de magie, că, de fapt, asta e, când se termină copilăria, începi să înțelegi lucrurile, lumea în care trăiești, e un moment important din viața noastră. Nu știu dacă momentul cel mai fericit… Bine, asta înțelegem mult mai târziu, cei care înțelegem, cei care nu înțelegem, ca mine, de exemplu (râde, nota mea), rămân așa toată viața.
• Într-un sens, povestea ”Pinocchio” este o artă poetică pentru teatrul de animație. Este, din această perspectivă, spectacolul, ca produs teatral, un copil căruia artistul îi dă viață pentru a-și alunga singurătatea? Sau face asta pentru a alunga singurătatea lumii? Care este răspunsul pentru creatorul Gabriel Apostol?
• Eu cred că ambele răspunsuri trebuie contopite într-unul singur. Eu cred că o fac pentru a alunga singurătatea în general, și, într-un fel foarte personal, de fiecare dată, pentru că în momentul de construcție al oricărui spectacol pe care l-am făcut e un moment de fuziune între tine și echipa de actori. Acolo nu mai există ”Eu îs regizor, tu ești actor, tu faci ce spun eu”. Eu nu sunt pentru genul acesta dictatorial de a regiza, de fapt eu nici nu știu dacă sunt cu adevărat ceea ce se poate numi un REGIZOR, așa, cu majuscule. Faptul că vin din zona actoriei, a păpușii face ca eu să fiu și de o parte și de alta. Și legătura asta dintre noi, fuziunea asta, alungă într-adevăr singurătatea, și a lor, și a mea, și a tuturor celor care văd asta. Pentru că teatrul, nu?, n-am spus-o eu, e un lucru de echipă, întotdeauna, și asta crează niște legături, cum spunea vulpea, din ”Micul Prinț”.

• Ce lecție esențială ați învățat de la regizorul Cristian Pepino, care v-a fost profesor și care, după cum știți, a debutat pe scena Teatrului Municipal ”Bacovia”?
• De la domnul Cristian Pepino am deprins foarte multe lucruri, cred că spiritul, dorința asta de a provoca actorul tot timpul, nu știu dacă e neapărat o metodă, cred că e mai degrabă un fel de a relaționa cu actorul, de a-i crea sentimentul că e liber să fie el, să creeze, să se simtă stăpân pe arta lui. Cred că pe lângă multe alte lucruri asta este cel mai important, de a-l face pe actor să se simtă liber și, totodată, de a-l provoca. Sigur, am învățat multe de la domnul Pepino, am fost distribuit în multe spectacole de-ale dumnealui, dar am fost asistentul dânsului în facultate, mulți ani, până ce dânsul s-a retras, i-am făcut asistență de regie la multe spectacole și nici nu mi-am dat seama că îmi doresc să fiu și regizor până ce nu m-a provocat și în felul acesta.
• Este prima dumneavoastră colaborare cu Teatrul Municipal ”Bacovia”, cum ați lucrat cu echipa?
• Păi, cu unii dintre ei mă știam, cu cei din generația mai veche, să spunem, ne știam din festivaluri, dar acum în distribuție sunt și actori foarte tineri și mie mi se pare că ei se completează foarte bine, rațiunea și experiența, cu energia debordantă a celor tineri merg foarte bine împreună. Cred că trupa are nevoie de mai multe montări, de mai multe provocări, pentru că se simte că își doresc asta, că au nevoie de asta, și ar fi păcat să nu se întâmple, pentru că e o trupă dornică și capabilă de a lucra. Și cred că merită mai multă atenție din punctul acesta de vedere, dacă e posibil. Eu sper că Edi (Eduard Burghelea, managerul Teatrului Municipal ”Bacovia”, n.m.) va rezolva asta, el fiind și tânăr, și trupa are nevoie de un spirit din acesta tânăr, ca manager. Dacă la Dramă, mijloacele de expresie se opresc la suprafața pielii actorului, că acolo se oprește, e actorul de pe scenă, care are un corp, și acela e mijlocul lui principal de expresie, evident, voce, mișcare, nu despre asta este vorba, aici, la teatrul de animație, limita mijloacelor de expresie e mult împinsă, e dincolo de pielea ta, de corpul tău. Orice obiect, orice frunză, orice lumină, orice fum, poți anima orice, doar imaginația e limita și lucrul acesta nu poate fi închis într-o cutiuță, într-o formă. Teatrul de animație, cum îi place domnului Pepino să spună, e artă plastică în mișcare și unde este vorba de artă plastică nu există cuvânt și cu toate acestea poate să existe spectacol, și toată zona asta poate să fie dezvoltată, actorii de teatru de animație simt asta, și cei de aici, și cei de aiurea, de oriunde, simt chemarea asta a depărtărilor expresive și au nevoie de asta.

”Pinocchio este un spectacol al bucuriei pure, cu mijloace clasice, tradiționale”

• Teza dumneavoastră de doctorat se numește ”Animația, de la tradiție, la artă computerizată”. Unde se plasează producția băcăuană ”Pinocchio” între acești doi poli ai creației păpușărești?
• Undeva la mijloc, aș zice eu, pentru că arta computerizată este ceea ce considerăm noi astăzi un pol, nu?, așa cum ați spus, unul ar fi tradiția și celălalt, arta computerizată, sunt două extreme. Or noi, cu acest spectacol, ne plasăm undeva la mijloc și, aș zice, mai aproape de începuturi, pentru că, așa cum există mode, există mode și în teatru, știm foarte bine, adică proiecția video, holograme, ne gândim la tot felul de mijloace noi de expresie, dar într-un spectacol de teatru de animație, acestea sunt mijloace. Era destul de frecventă greșeala ca creatorul de teatru de animație să confunde mijloacele cu scopul, adică făcea un solist din proiecția video sau cu proiecția video rezolva tot ce nu putea să rezolve cu actoria sau cu scenografia clasică, fizică, și atunci apăreau niște proiecții. Nu, acesta este un mijloc, pe care trebuie să-l folosești într-un scop, scopul tău este, zic eu, creația spectacolului în sine, care va ajunge la public. Ca direcție de cercetare, sigur, putem folosi arta computerizată, și ea poate să ne folosească, dar ea produce și o schimbare a esteticii spectacolului de animație, o schimbare necesară până la urmă, dar, din nou, totul trebuie făcut cu niște limite. Îmi vine acum în minte un vers al unui poet cunoscut: ”Din prea mult entuziasm să nu spargeți Voronețul”, zicea. Din prea multă dorință de a folosi mijloace noi, să uiți chiar de unde ai plecat. Și asta înseamnă experiment.

Or, spectacolul nostru ”Pinocchio” este un spectacol al bucuriei pure, cu mijloace clasice, tradiționale, și eu cred că asta trebuie apărat, cu orice preț în teatrul de animație, trebuie apărată această dragoste care se naște între creator și mijlocul său de expresie, între creator și Păpușă, între creator și Mască, urmând ca toată dragostea asta să pornească către public, către spectatori, cred că ăsta este lucrul cel mai important. Și virtuozitatea mânuirii, ăsta este un lucru care trebuie să fie prezent întotdeauna, în toate spectacolele, că ăsta este de fapt specificul, capacitatea omului, actorului, de a da viață, de a însufleți, ANIMA, Animație, de acolo vine, de la suflet.

”Relația aceasta dintre animator și obiectul animat e sacră”

• Credeți în teoria că publicul de vârsta copilăriei, din zilele noastre, are nevoie de un mai mare dinamism în construcția spectacolului și poate chiar de tehnologie pentru a fi captat de poveste?
• Da și nu. Pentru că un spectacol clasic în care nu folosești nici un artificiu tehnic modern, dar în care este prezentă această relație de care vorbeam mai devreme, relația asta de dragoste între animator și obiectul animat, virtuozitatea, de fapt, în mânuire, nu are nevoie de nimic pentru a ajunge la spectator, vorbește de la sine, artificii tehnice poți găsi. Într-adevăr, ce este nevoie e un alt ritm, de un ritm mai alert, pentru că publicul de o anumită vârstă, să zicem copiii, până în adolescență, au nevoie de asta pentru a fi captați. Dar asta nu înseamnă acum să devenim cu toții maratoniști.E adevărat că artificiile tehnice ne ajută foarte mult, succesiunea rapidă de imagini din film, montajul acesta rapid, cu care ei sunt obișnuiți de mici, îi obișnuiește cu un anume fel de a înțelege realitatea. Dar, pe de altă parte, realitatea magică, care este teatrul de animație, prin sine este de ajuns pentru a convinge. Dar poți spune povestea un pic mai rapid, decât clasicul ”Aaa foost odaaatăă, caaa niciodaaatăă…”, dar și acolo există un tip de magie. Și eu sunt pentru dezvoltarea estetică a teatrului de animație, pentru folosirea tuturor mijloacelor de expresie contemporane, pentru a căuta tot timpul noi orizonturi și noi spații, asta îi încurajez și pe studenții mei, tot timpul, dar, în continuare, cred că relația aceasta dintre animator și obiectul animat, oricare ar fi el, asta e sacră. Și totul trebuie să plece de-aici, de la capacitatea lui Gepetto de a-și crea o păpușă de lemn, care prin magie devine vie, asta este, de fapt, povestea noastră, a păpușarilor.

”Colaborarea cu Vlad e ca dragostea la prima vedere”

• Din distribuția spectacolului face parte și un elev de liceu, Vlad Costandache. De ce ați ales să colaborați și cum ați lucrat împreună?
• În primul rând, e dragostea asta a lui, dorința asta debordantă a lui de a face teatru, dar are, evident, și talent și convinge, prin dorința și prin prezența lui. Nu are nici un fel de rezerve în a face lucrul acesta, se vede că iubește zona asta, că o iubește cu totul. Evident, școala o să-l ajute foarte mult și sper să-și păstreze dorința asta nestăvilită de a face teatru. Asta este una dintre colaborări, dar faptul că el este prezent aici, e voluntar, vine la toate spctacolele, or fără iubire, fără dragoste nu poți face lucrurile astea. Poți să-ți dorești foarte mult s-o faci, dar să nu ai date pentru asta, am întâlnit cazuri, mai puțin fericite, să zicem, de pretendenți la actorie, la admitere la facultate, care vin, și se pregătesc foarte mult, dar simți că, din păcate, la unii dintre ei, dincolo de dorința lor nestăvilită nu există alte lucruri, care sunt necesare, pentru că dorința nu e de ajuns, mai trebuie să fie dublată și de altceva, de putință. Și unii înțeleg asta și renunță, alții vin în continuare și suferă. Colaborarea cu Vlad e ca dragostea la prima vedere, e ”văzut, plăcut”, el face parte din distribuție, are ceva-ul acesta cu scena, are o legătură foarte strânsă cu scena. El este Pinocchio Copilul și mai ajută și la mânuirea altor personaje. Orice îi dai în spectacol îi vine ca o mănușă, are și o sete de a cunoaște, de a pune întrebări. Pentru responsabilitatea asta a lui, pe care și-a asumat-o, nu pot decât să-l felicit.
• Ce fel de atmosferă ați dorit să fie creată prin scenografie, muzică și lightING design? Cum ați colaborat cu cei trei creatori de spectacol?
• Cumva există întotdeauna un soi de negociere între creatori, evident. Sigur că îmi place că regizorul are întotdeauna cel mai important punct de vedere, dar există o colaborare foarte dinamică, între muzică, scenografie și regie. Cu Clara (scenografa Oltea Clara Dărângă) lucrez de mulți ani, am făcut multe spectacole împreună, și avem déjà un limbaj comun, nu avem nevoie de multe discuții, cele mai multe, evident, sunt de natură tehnică, se referă la felul în care vor fi mânuite personajele, la dimensiuni, dar în general vorbim aceeași limbă. Cu Cari (Cari Tibor, creatorul coloanei sonore) am mai colaborat la încă un spectacol, la Teatrul ”Țăndărică”, ”Rățușca cea urâtă”, și am văzut și multe alte spectacole în care a lucrat, și Cari are o sensibilitate deosebită și un talent extraordinar, e un creator de muzică foarte inspirat și colaborarea cu el e întotdeauna foarte plăcută și surprinzătoare, pentru că, din nou, el nu are nevoie de foarte multe indicații, are o intuiție extraordinară. El dacă ar fi actor, la fel, ar fi genial.

Există un ritm, și vizual, și sonor, și ritmul intrinsec al spectacolului și de asta există o alternanță de dimensiuni între personaje. De obicei, în spectacolele pentru copii caracterul negativ absolut este cel mai mare, pentru că și în viață răul pare de nesurvolat, copleșește. Or Mangiafoco, de exemplu, care este personajul cel mai mare, după Balenă, demonstrează că, de fapt, nu e rău, nici măcar el nu e rău, și asta pentru că înțelege că Pinocchio e fiul unui păpușar, ca el, doar că e mai mare. Și asta e poate și un mesaj subliminal către copii, că nu tot ceea ce pare de netrecut, chiar e de netrecut. Noi toți suntem niște copii când pășim în lume.

Scenografia și muzica creează, așa cum am gândit-o împreună cu echipa spectacolului, iluzia lumii acesteia mari, cu tot felul de pericole în care tu, ca și copil, trebuie să pășești, s-o cunoști și să-nveți ceva. Povestea lui Pinocchio nu vreau să fie didactică, nu asta îmi doresc, e de fapt povestea fiecăruia dintre noi, așa cum o trăim, unul sparge un geam, cu mingea, altul sparge vaza de cristal, de generații, fiecare întâlnește în viața lui niște accidente din care învață cine este și încotro se-ndreaptă.

Interviu realizat de Laura Huiban