Teatrul Municipal “Bacovia” vă invită vineri, 14 februarie, și duminică, 16 februarie, la premiera absolută, în România, a spectacolului ”Sâmbăta Gandhi tăcea”, după Anastasia Bukreeva, în regia lui Aleksandr Ogariov. Această producție este cea de-a doua colaborare pe care creatorul rus o are cu Teatrul Municipal ”Bacovia”, după Atelierul de artă dramatică Cehov, susținut în luna aprilie 2019, cu actorii băcăuani, și finalizat cu spectacolul – laborator ”Trei surori”, de Anton Pavlovici Cehov, prezentat și primit foarte bine de public și de critica de specialitate, în cadrul Bacău Fest Monodrame 2019. Aleksandr Anatolievici Ogariov (Moscova, Rusia) s-a născut în 1961, în Sochi. A absolvit regia la GITIS, cea mai mai importantă universitate de teatru din Rusia, la clasa celebrului regizor Anatoli Vasiliev, căruia i-a fost apoi asistent. Din anul 1992 este angajat la Teatrul ”Școala de Artă Dramatică”, unde montează spectacole, dar și joacă. A fost conferențiar universitar la Facultatea de Actorie a Academiei Ruse de Artă Teatrală (RATI-GITIS). A montat peste 70 de spectacole pe texte clasice și contemporane din dramaturgia rusă, română și universală, în teatre din Rusia și din străinătate. Din 2016 este directorul artistic al Laboratorului Teatrului „Școala de Artă Dramatică” – LCZ (Laboratorul Combustiei Zilnice). 

 

Am descoperit acum, la repetiții, că spectacolul are un final puternic, emoțional. Vă reprezintă emoția, ca regizor, sau vă interesează ca spectacolul pe care îl construiți să fie un discurs intelectual?

– Am fost mereu pentru un teatru al emoției. Nu sunt împotriva unor construcții intelectuale, dar, dacă sunt seci, dacă nu ating omul, pe mine nu mă interesează.

Pornind de la titlul spectacolului, de ce tăcea Gandhi?

– În cazul dat, descoperirea lui Mot, personajul principal, este că, în mod nefericit, cuvântul înseamnă minciună. Tot ce i s-a spus până în acel moment s-a dovedit a fi minciună. Și există două drumuri: poți să continui minciuna asta sau poți s-o oprești. Este o situație ideală, de obicei nu se întâmplă așa, dar, în general, adolescenții simt, prin natura lor, nevoia de alegeri atât de radicale. Eroul lui Salinger, de exemplu, din romanul ”De veghe în lanul de secară”, luptă împotriva minciunii. Sau Hamlet. Care se răscoală împotriva unui sistem. În fiecare generație există o asemenea necesitate, care se naște în inimile celor tineri, să anuleze minciuna care s-a adunat până la ei. În cazul nostru, dramaturgul Anastasia Bukreeva propune o altă abordare, una în care personajul nu se bate, nu se revoltă, ci, din contră, se întoarce în interiorul lui.

De ce ați propus acest text pentru spectacol? Ce v-a atras la el?

– Eliza (Eliza Noemi Judeu, manager al Teatrului Municipal ”Bacovia”, n.m.) m-a rugat să fie o piesă contemporană rusească, și dintre piesele moderne pe care le știam, aceasta este cea mai clară în povestire și e universală, nu ține doar de ruși. E ceva internațional, o povestire a unui tânăr de orice naționalitate. Este foarte important pentru mine ca, dacă e o piesă modernă, să mă uimească, să nu mai fi văzut până în acel moment același fel de a gândi.

De ce ați optat pentru Anastasia Bukreeva? Ce înseamnă acest dramaturg pentru teatrul contemporan rus și pentru regizorul Aleksander Ogariov?

– Protestul este, de obicei, o acțiune mai mult masculină, aici, în schimb, avem o femeie care scrie despre protest și se vede că tot ce se întâmplă este foarte personal, și e, de fapt, o situație care s-a întâmplat chiar în familia ei. Ea alege ca personajul principal să fie băiat, dar acest băiat este de parcă ar trăi în interiorul ei. Mi se pare interesant faptul că femeile își iau asupra lor responsabilitatea de a spune ceea ce până acum vorbeau doar bărbații. Și o simt cumva asemănătoare, pentru că și eu iubesc acest sentiment de singurătate, că și ea este mai singuratică printre dramaturgii ruși, nu face parte din niciun clan, din nicio școală. E ca un firicel de iarbă care își face loc prin asfalt. Este foarte individuală, nu știu cum a reușit.

De ce ați ales să lucrați cu un coregraf? Și de ce ați ales-o pe Mariana Gavriciuc?

– Eu nu știu pe nimeni în România, unicul meu consultant a fost Raluca Rădulescu, am rugat-o pe ea să caute un coregraf bun. Mă bucur că Mariana a avut timpul necesar, pentru că se vede că ea se implică real cu tot sufletul, munca ei e foarte migăloasă, pentru că presupune să transforme tot ce este cotidian în actori în acțiuni de creație. Faptul că mai vedeți un dans, o mișcare sau alta, asta este doar jumătate din munca ei, este multă muncă invizibilă, când este vorba ca un gest, o întoarcere de cap să comunice mai mult de atât. Mariana le lucrează foarte detaliat. Așa că pentru mine este o bucurie, nu știu dacă toată lumea e așa pe-aici (râde, n.m.), dar primul coregraf român cu care am ajuns să lucrez, Mariana Gavriciuc, mie îmi place foarte mult.

Ce rol are mișcarea scenică în acest spectacol? V-a interesat să imprimați un anumit ritm acțiunii?

– Eu sunt adeptul unor povestiri poetice și tot ce e legat de poezie nu poate fi făcut cu ceea ce numesc eu ”tehnica unui serial”, nu se potrivește. De aceea trebuie să schimbi tot, inclusiv mișcarea, totul trebuie să fie altfel și de aceea rolului ei e cel mai important.

  – De ce ați optat să lucrați cu scenografa Clara Pop? Ce ați dorit de la scenografie, în acest spectacol?

– Dacă pe Mariana a propus-o Raluca, pe Clara, a adus-o Mariana (râde, n.m.). Acum lucrăm împreună și e o echipă foarte bună. La un moment dat am făcut, în această echipă, un fel de călătorie prin piesă, am vorbit ce am putea face cu anumite scene, pe partea de imagine, și Clara este foarte flexibilă și foarte spontană în a veni cu idei și mi-a plăcut tot ce a propus. Ce este special la acest decor este că are mai multe zone de acțiune care, toate, trebuie să fie unite într-o singură imagine. Și mai e ceva specific în Bacău, aici nu sunt foarte mulți bani, și e o artă deosebită să faci un decor special cu foarte puțini bani.

– Cum ați rezuma în câteva cuvinte ”Sâmbăta Gandhi tăcea?”, dacă e să ne referim la viziunea regizorului, și nu neapărat la text. Ce ați urmărit cu acest spectacol?

– Este o călătorie interioară. Nu avem neapărat o ordine cronologică a unor evenimente exterioare, cu toate că ea există undeva, e o călătorie în interiorul unui suflet tânăr și este practic observarea acestui suflet tânăr care se află într-un moment foarte delicat, în care își dă seama care este idealul, dar și că nu poate ajunge la el.

Eu am văzut, citind textul pentru prima dată, tema familiei, a unei familii contemporane, disfuncționale. Și lipsa comunicării între oameni. Este în final și despre asta spectacolul dumneavoastră? Sau este doar un discurs interior al unui adolescent din zilele noastre?

– Desigur că este și această temă veșnică a separării unei familii, pe care mulți scriitori au abordat-o, precum Thomas Mann, în ”Casa Buddenbrook”, de exemplu, sau mulți alți clasici, care au cercetat tema asta, dar ce este special în această piesă este că ea este foarte luminoasă. Mot, eroul, găsește un drum, prin care practic se orientează tot spre familia perfectă, pe care o are de la început în minte. El simte acea situație incipientă, în care se afla familia sa, ca un fel de Rai, pe care el l-a trăit. Apoi a fost alungarea din Rai, dar el continuă să-și dorească să se întoarcă în Rai, și merge într-acolo. Nu se știe dacă o să ajungă sau nu, dar el vrea să ajungă acolo.

Care sunt calitățile pe care le căutați într-un actor cu care lucrați și ce vă deranjează sau ce acceptați cu dificultate la membrii unei distribuții?

– În primul rând, suntem toți oameni diferiți, cu interese, temperamente și caractere diferite, și cât trăim, aceste caractere și individualități, sunt toate în legătură cu țelul fiecăruia. Când intrăm în teritoriul teatrului, trebuie să înțelegem că toți suntem oameni care iubesc teatrul, și ne-am adunat aici pentru teatru, și ne ocupăm de teatru. Atât timp cît dragostea de teatru devine criteriul principal în munca noastră, restul problemelor nu mai contează. Desigur că ne-am dori ca un actor să aibă o voce bună, o plastică bună, o poezie în corp, să fie adaptabil, dar, la urma urmei, e mai puțin important decât faptul că fiecare care lucrează în teatru este un pic ”nebun”. Suntem un grup de ”nebuni”, care pun pe primul loc teatrul, lăsând în urmă ceea ce este foarte individual, temperamente, interese s.a.m.d. Dacă există această capacitate de a iubi teatrul, atunci nu există nicio altă problemă. Uite, astăzi, a intrat în spectacol Tinel (Tinel Cojocariu, tehnician, n.m.), se vede că el iubește teatrul, și cu el se poate lucra foarte ușor, cu toate că nu s-a pregătit pentru asta. Iată, el deja este foarte util pentru teatru. Dacă, așa cum zicea Stanislavski, iubești arta din tine, și nu pe tine-n artă, nu e nicio problemă. Dar dacă există în primul rând dragoste de sine, atunci e greu să comunicăm.

De ce ați ales să lucrați cu două distribuții?

-Pur și simplu atunci când am împărțit rolurile ne-am da seama că există mai mulți oameni potriviți pentru rolurile respective. Și când sunt oameni doritori să lucreze cu mine, și eu doresc să lucrez cu ei, mai ales că nici doamna directoare (Eliza Noemi Judeu, n.m.) nu a fost împotrivă, ci, din contră. De exemplu, unii directori de teatru din Moscova sunt împotriva ideii de a avea două distribuții, pentru că asta face ca spectacolul să coste mai mult.

Ce are specific, în opinia dvs, Teatrul Municipal ”Bacovia”, față de alte echipe cu care ați lucrat, și de ce ați acceptat să veniți pentru a doua oară să faceți un spectacol aici?

Am revenit pentru că prima colaborare nu mi-a lăsat nicio emoție negativă, asta în primul rând, și apoi, pentru că directoarea Teatrului a dorit să revin pentru acest nou spectacol. Și dacă ne iubim unii pe alții, de ce să nu ne întâlnim din nou? (zâmbește, n.m.)

Am remarcat, la repetiții, că puneți mare accent pe detalii, că lucrați cu finețe milimetrică? De ce acționați astfel și ce altceva mai este important pentru regizorul Aleksander Ogariov când lucrează la un spectacol?

-Necesitatea detaliilor se deschide treptat. Când ne îndreptăm spre o creație, spre o ființă, observăm că această ființă, ca să funcționeze, are nevoie de detalii. Dacă, de exemplu, vorbim despre o pasăre, despre care descoperim, poate, că are aripile rănite, sau că nu e frumoasă, sau că e oarbă, mereu trebuie să perfecționăm această pasăre, ca ea să zboare și să fie frumoasă.

– Se spune despre ruși că au un fel mai profund de a simți și de a privi viața, că trăiesc mai intens? Ce fel de trăire ați descoperit în Bacău sau în România? Simțim și trăim diferit?

-Această idee este generată de faptul că poporul rus este un popor căruia i-a fost dat să sufere mult. Și doar suferințele îl fac, pe un om, om. Rușii au obiceiul ăsta de a vorbi despre ei ca despre un popor suferind, dar cred că și românii au experiență de suferință destul de mare. Și ei au ce să povestească în sensul ăsta. Pe de altă parte, suferințele noastre rusești sunt mai sălbatice și de obicei ele arată nejustificate dacă e să vorbim de o creație. Românii, pentru că se află într-un punct central în Europa, studiază și au formate mai bine aceste legi ale artei. De aceea e foarte plăcut să exiști și să creezi aici. Înainte de a veni în Bacău am fost la Cluj, să lucrez cu niște studenți. Sau profesorul lor, Miklós Bács, era bun, sau situația era bună, dar erau niște studenți foarte conectați, foarte interesați, și foarte bine pregătiți tehnic. De aceea, comunicarea cu ei a fost foarte plăcută.

-Dacă ar fi să recomandați o listă de lecturi obligatorii tinerilor actori, care ar fi primele trei titluri?

-Probabil că aș merge în trei direcții. Aș propune Oscar Wilde, eseurile, pentru imaginea pe care o are asupra artei, pentru a vedea ce înseamnă paradoxul artei, al doilea ar fi Platon, cu dialogurile sale, pentru logica ideilor, și al treilea probabil că ar fi Thomas Mann, pentru ceea ce înseamnă spiritual omului. ”Iosif și frații săi” e o carte care cercetează sufletul în toată profunzimea lui.

Laura Huiban

Foto: Chromatique

 


PUBLICITATE