,,Raiul și iadul sunt faptele mele”. Interviu cu Traian VASILCĂU, scriitor, traducător, libretist, Chișinău, Republica Moldova

• Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l investiți în operă?
• Stimate domnule Ion Fercu, la începutul acestui interviu țin să vă mulțumesc pentru gândul cel bun de a-mi cere părerea referitor la unele teme importante, zic eu, ale umanității. Din momentul, clipa, ceasul, ziua când îți dai seama că ești un om al Cuvântului, nu doar al cuvintelor, înțelegi că nimic nu e mai valoros decât cuvântul pe care-l spui și-l scrii, bineînțeles. Cu frică și cutremur, biblic vorbind.

Conștientizarea acestui Adevăr doare și cu cât devine un mod de trăire și Mântuire pentru un scriitor, cu atât doare mai mult. Doare mereu! Eu cred că noi, cei aleși de Cuvânt, trebuie să dăm la tipar cărți de zidire și nu de năruire a Aproapelui. Este greu să făurești, s-ar părea că e de un miliard de ori mai ușor să nimicești, dar nimic nu se compară cu clipa dăruirii unei pâini celui care o caută și o așteaptă în ochii tuturor.

În anul 2017 am fost la un preot din zona Bucovinei neocupate. Părintele m-a privit drept în suflet, pe când eu nu-l puteam privi nici în ochi, pentru că mă orbea preamulta-i lumină, și mi-a spus: ,,Te vei regăsi dacă vei dărui în fiecare Vineri o pâine unui om sărman”.

–Păi eu, Părinte, dau bani de-o pâine nu doar Vinerea, ci și în alte zile,       m-am lăudat.

• Să nu dăruiești costul unei pâini, să nu dai echivalentul în bani al unei pâini, ci o Pâine, m-a corectat Părintele, adăugând: ,,Iată atunci se vor deschide porțile cerului și Dumnezeu va primi pâinea ta drept în mâinile Sale”.

Cuvântul este Pâinea vieții unui scriitor, cititor, călător. Că nu doar cu pâinea materială ni-i dat să ne întărim starea de trestie puțin-mult gânditoare, nu? Iată de ce atunci când aud cuvântul venit din Cuvânt               mă-nfior: în el parcă și mama e acasă, și tatăl nu e în GULAG, și iarba doinește în limba pe care o cunoaștem cu toții, și încă de dinaintea răsăririi noastre pe pământ.

Acestea spunând, las o poezie din juneția fără barbă, când scriam și așa: „Să-ți fie înmuiat în lut cuvântul,/ Când vrei să cânți cu inima pământul,/ Și buzele să-ți sângere spuzite/ De literele toate, nerostite.// Să te îngropi de viu într-o iubire/ Cu toți strămoșii întru amintire,/ Încât să poți să scrii și după moarte/ Pe foi de iarbă, ca pe foi de carte” (,,Blestem”).

• Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
• Ambii mi-s scumpi, deoarece și fiul risipitor sunt eu, și fratele lui sunt tot eu. Poate că sunt mai mult fratele celui risipitor, pentru că fiul risipitor s-a trezit din ademenirile păcatului și a revenit Acasă, la Dumnezeu, prin pocăință. El s-a transformat capital, însă în mine, oricât mă străduiesc, tot mai rămâne loc pentru gândul potrivnic Binelui. În mine, oricât mă lupt cu mine însumi, tot mai rămâne loc pentru vrăjmașul complot al dorinței de întâietate și slavă lumească. Conștientizez lucrurile, de aceea în fiecare dimineață pun un nou început, în fiecare dimineață mă nasc din nou pentru Cerul de mâine-poimâine și abia noaptea, înainte de somn, îmi pot da seama cât am sporit, dac-am sporit, în ochii Luminii, nu în ai lumii, unde mi-i dat să mă zbat între modul Creștin și cel cretin de existență.

• Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?
• Am scris cândva o poezie, editată la Chișinău în volumul ,,Când s-au fost spus îngerii”, la anul 2009, cu o postfață de Eugen Dorcescu. Ea suna așa: ,,De‑o vecie viscolește/ Cu luceferi, nu cu nea./ Astă-seară poposește/ Dumnezeu la o cafea.// Obosit, abia vorbeşte,/ Turlă rară – vorba Sa./Astă-seară mă răpește/ Dumnezeu la masa mea.// – Taci mai bine, Te‑odihnește,/ Sunt, de vrei, tăcerea Ta,/ Astă-seară când opreşte/ Ceru‑ntreg la poarta mea.// Şi‑o să pururi viscolească/ Pacea Lui inima mea,/ De‑o să crească, să tot crească!,/ Veșnicii în urma Sa” (,,Dumnezeu la o cafea”). De atunci și până azi nu m-am mai învrednicit să-l văd față către față, precum ar zice omul contemporan, dar i-am simțit mâna și umărul susținător totdeauna! Iar prin Sfinții Lui dragi i-am auzit îndemnul și povățuirea! Oare ce o fi mai important? Să-l vezi pe Dumnezeu ori să-l ai tot timpul în tine, și-alături de tine, mereu?

• Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
• Raiul și iadul sunt faptele mele, domnule Fercu. Când dau o pâine unui sărman sunt omul Raiului, sau Rupt din Rai, crinul Ales, dar când dau o palmă de aspru cuvânt aproapelui meu sunt omul iadului, sau Rupt din iad, sau smochinul cel neroditor și numai bun de tăiat și aruncat în focul etern.

În fața mea e și Raiul, și iadul. Raiul mi-i postitor și mântuitor, prin buna credință și faptele mele, evident. Iadul mi-i ademenitor și ucigător, prin reaua credință și faptele rele-ale mele. Să ascult de cugetul rațiunii de humă sau de cugetele inimii, biblic vorbind? Iată aici și stă tăinuit sâmburele Dăinuirii de veci!

• Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
• Atunci când trădează, omul simte un gust dulce al nemaivăzutei Victorii, care, în timp, devine amar și lipsit de rost. S-ar putea numi și Satisfacție temporară. Ură, eliberare, triumf, izbândă meritată demult etc. Acum, prin citire și recitire, văzând trădarea lui Cain, a fraților lui Iosif cel Frumos, Milos și Înțelept, a lui Iuda Iscarioteanul, a preoților, fariseilor și cărturarilor vremii, a tuturor ucenicilor lui Iisus, cu excepția Apostolului Ioan, îmi dau seama că omul are a se lupta totdeauna cu o imprevizibilă trădare din viața lui.

• Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?
• Nu sunt eu cel care trebuie să refacă ceva din Facerea lumii, deși la postfațarea cărții ,,Prăbușit în flori”, Nicolae Dabija scria că eu, prin poezie, aș vrea să stric și să refac lumea, ca pe-o jucărie, ea reprezentând ,,poetica recuperatoare a unui timp plecat ireversibil cu toate posibilitățile lui ratate; o poetică trădând un comportament revoluţionar, care străluminează metafora…”.

Dacă ar fi, totuși, după mine, aș crea doar un Regat unic al Dragostei. Fără căderea omului în păcat, fără alungarea lui din Rai, fără picuț de răzbunare, fără ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, fără dezmățul strigător la cer, fără lepădarea crasă și nerușinată de Dumnezeu și, în ultimă instanță, fără de Apocalipsă. O lume schimbată, în care orice om să-i fie cu adevărat Frate celuilalt, iar Dragostea să nu fie o lozincă fluturată, în scop publicitar, doar la Nașterea și Învierea Domnului nostru.

Dar să rămânem veghetori în Dreapta Credință și profund încrezători, fiindcă după a doua Venire a Mântuitorului, care e peste deal, anume așa va fi lumea cea Nouă și Sfântă, în care rămâne-vor numai cei care, plângând și răbdând, au strâns pietrele aruncate în ei, din care-au zidit apoi Altare și nu monumente, lor înșiși, în viața terestră.

• Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
• Domnule Ion Fercu, eu sunt un om al Mirării, poate chiar fiu al Mirării sunt. Al Mirării fără sfârșit. Pe mine mă tulbură cântecul venit de Sus, poezia venită de Sus, floarea venită de Sus, pasărea venită de Sus, parcă în mod prioritar venite de Sus pentru mine.

De când am revenit din moartea numită COVID,  mă bucură și mă tulbură în mod deosebit toate acestea. Citisem undeva că într-o zi umbla un om printr-un oraș și exclama peste tot: ,,Vai! Vai! Vai!”. Lumea nu înţelegea din ce motiv se mira, se tulbura acel om și l-a întrebat, iar el a răspuns: ,,Știți? Eu până azi am fost orb și de-abia acum am început să văd copacii, soarele, păsările, florile, oamenii… Și, văzându-le, cât de frumoase sunt, mă mir cum de voi, oamenii, treceți așa de nepăsători pe lângă acestea toate!”.

Iată ce este Mirarea! O tulburare a inimii noastre, o dezlegare a orbirii, o vindecare prin vederea acelorași lucruri, dar Altfel, așa precum nu le-am văzut decenii la rând! Numai cel care a revenit de la întuneric la lumină știe să prețuiască ceea ce nu costă nimic pentru ceilalți. Numai cel care poate să-l vadă pe Dumnezeu în soare și-n floare, și-n făptura cuvântătoare, și-n cartea proslăvitoare a Lui, se va dezbrăca de omul cel vechi, trădător și fiu al ,,urâciunii pustiirii” și se va îmbrăca în omul cel Nou, în straiul Cuvântului ziditor și mântuitor, în Veșnica Viață!