La o bibliotecă în care cărțile trăiesc minunat, unul dintre cei mai pasionați cititori este un prunc grozav care încă n-a evadat din zona primară a școlii. Întrucât are fișa cu numărul 100, îi spun simplu: „Domnișoara O SUTĂ”. Îi place nespus, dar îmi spune mereu cum o cheamă. La trei, patru zile citește o carte, o comentează fără să fie provocată, te chestionează ca să vadă dacă ai priceput, aidoma ei, subiectul. Ce mă cucerește de fiecare dată este faptul că duce noua carte la nas, o adulmecă. Are explicația ei: „Îmi place mirosul de carte! Este extraordinar!”…
Am citit recent una dintre cele mai importante cărți (roman, eseistică filosofic-literară, memorialistică etc?) ale literaturii postdecembriste: „Întrețineri” (Pitești, Paralela 45, 2019). Cartea unui Filosof: Academicianul Gheorghe Vlăduțescu. O carte pe seama căreia voi reveni în revistele literare.
În finalul volumului „Întrețineri”, protagonistul, orășean, își propune să se întoarcă la „țărănia sa”, într-un sat. Decizia evadării este dificilă: „Părea să stea în cumpănă: să-și care toate lucrurile «acolo», sau nu?” Dintre lucruri, cărțile îi erau cel mai mult lipite de suflet: „Ce să facă, mai ales cu cărțile? […] Cum să se despartă de ele, iar de nu, cum să le ia «din casa lor», în care să lăfăiesc, și să le îngrămădească într-o cămăruță?” Era surprins, uneori, „mirosindu-le ca pe niște flori, mângâindu-le”.
A luat, de dragul cărților, decizia de a sta o vreme „acolo”, la sat, o vreme „aici”, la oraș. „Ce crezi că sunt ca niște biete lucruri neînsuflețite? Au suflet și încă mare, domnule, mare de tot, mai mare decât al nostru”… Și, în final, una dintre cele mai emoționante declarații de dragoste din istoria lumii: „Și a plecat să-și cultive grădina, ca, peste o vreme, să revină ca să-și mângâie cărțile”…
