Nu trebuie să ne temem să spunem lucrurilor pe nume. Starea de urgență este, în fond, o dictatură îmbrăcată cu vorbe frumoase, o situație în care unii politicieni decid să suprime drepturile civile în numele realizării unui “bine național”. În fond, însă, nu la fel au motivat dictatorii suprimarea libertăților cetățenești? În februarie 1933, când s-a declarat starea de asediu în România, nu la fel s-a spus, că e o măsură menită a asigura stabilitatea țării în față unor amenințări interne generate de nemulțumirea populației în criza economică? Ce scria presa de atunci?
“Popor românesc! Muncește și dormi liniștit! Guvernul Vaida-Voievod – cu asentimentul lui Iuliu Maniu – veghează la căpătâiul tău!”. Citatul este de pe prima pagină a ziarului Gazeta Transilvaniei, de pe 5 februarie 1933. Ce a adus starea de asediu? Reprimarea sângeroasă a grevelor muncitorești.
Starea de urgență decretată în România vine pe fondul unor tare mai vechi. Pe de o parte este problema care se tot discută a dictaturii comuniste. Pe de altă parte este un curent tot mai pregnant în societate care respinge parlamentarismul în favoarea unei dictaturi. E prea multă libertate spun unii și ar dori că aceste drepturi constituționale să fie mai rărite. S-ar putea să primească acum ceea ce au dorit.
Dar o să le iasă și o să ne iasă pe nas. Puterea absolută corupe absolut! Tentația va fi prea mare pentru unii care au ajuns la Putere fără să știe nici ei prea bine de ce și cum. Starea de Urgență le va permite nu numai să intervină și să aloce fonduri pentru epidemie, dar și să ocolească licitațiile publice, să suspende presa sau să introducă cenzura, să interzică manifestațiile, să facă razii, percheziții fără mandat și așa mai departe. Este un cec în alb dat unor oameni care au demonstrat că nu au nici o emoție când e vorba să arunce cu bani în companii și să taie fondurile pentru oamenii de rând.
PS: după 1990, doar în timpul unei mineriade a fost România la un pas de a se impune starea de urgență. S-a dat, atunci, în grabă, o ordonanță de urgență care prevedea, inclusiv cenzura presei, fiecare articol putând fi publicat doar după aprobarea sa de către un ofițer delegat pe lângă ziar. Nu a fost cazul atunci, starea de urgență nu a fost impusă. Acestea fiind spuse, probabil de mâine vom scrie despre pisici.
Dar dacă domnului ofițer-cenzor nu-i plac pisicile?!
