Nu e deloc uşor să-ţi croieşti un drum al tău în literatură, cu precădere în poezie. Pericolul de a eminescianiza, a arghezianiza, a topârcenianiza ş.a. este real şi compromite dintr-odată râvnitul statut de creator. Un culoar liber a găsit Nichita Stănescu, care s-a aplecat pur şi simplu asupra cuvântului ca semn lingvistic, demontându-l, remontându-l şi prin aceasta reinventându-l. A născocit cuvinte, iar pe unele le-a pus în cadre morfologice nebănuite vreodată. A ieşit o poezie fascinantă, fără a epuiza însă resursele acestei estetici literare.
Unul dintre poeţii ludici – pentru că aici s-ar aşeza cei ce se joacă grav ori ştrengăreşte cu vorbele – care au ales calea baletului lingvistic este Florentin Smarandache (n. 10 dec. 1954), căruia internetul îi rezervă o descriere cel puţin expresivă. Pentru a avea din capul locului imaginea originalităţii creaţiei sale, vom transcrie de acolo propunerea de a fi inclus pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură. Un prim argument este că scriitorul peregrin prin lume a făcut senzaţie cu Mişcarea Literară Paradoxistă, întemeiată de el la confluenţă de secole şi milenii. A trimis în mediile artistice patru manifeste paradoxiste şi a convins că logica ilogicului poate genera un anume tip de satisfacţie intelectuală.
I-am parcurs cu interes „Cântecele de mahala“ (Oradea, 2000), tipărite de o editură palindromică – Abaddaba (citiţi invers, vă rog). Nu e doar ecoul „cânticelor ţigăneşti“ ale lui Miron-Radu Paraschivescu ori al necuvintelor lui Nichita, ci şi al ironiei soresciene şi, poate mai ales, al ermetismului barbian. Sunt cântece de lume, spuse pe şleau, cu toate cuvintele limbii române, într-o manieră (auto)persiflantă. „Bagaboanţa“, „Ciorovăială“, „Marghioliţa“, „Mocofane“, „Orăcăiala“ sunt cinci dintre cele şapte texte cu care se deschide volumul, grăitoare pentru tonul dialogului cu cititorul. Surprizele sintactice sunt la tot pasul: „Nu importă ce sau unde,/ci exportă cum“ (sublinierile aparţin autorului şi vor să ne abată atenţia de la adevărata jonglerie semantică: a importa – a exporta). „Scrie poezii greşite“ şi „umblă desculţ de zaharia stancu“ (aici chiar că-s desuete majusculele), în „versuri întoarse pe dos/la capăt de rând“.
Pentru toate acestea, nemulţumirea poetului e sinceră: „Îmi cer scuze de la muza artelor“, pentru că – şi aici are perfectă dreptate! – „literaturizez neliterarul“. Procedeele compoziţionale sunt multe şi dătătoare de efecte inedite. Descompunerile sunt exerciţii de virtuozitate: „Stema-ta ne-ste-ma-ta ce estima“ (Nea Mărin şi ţaţa Veta), „specialist în cultura de in:/in-cultura“ („Bleomangri cu picăţele“), împreună cu deraierile sintactice: „Hai să ne vedem poimarţi/în marfarul de Galaţi/Că-mi dau viaţa pentru tine/altei drage concubine“ (Baladă pentru o romanţă). Superlative marcate fonetic („Mă prinde-un sooomn“; „Atât de nasoalăăă“; „Am o ură pe voiii…“ (aproape că am suspecta de manierism şi numărul de puncte pentru marcarea suspensiei), opoziţii de sonoritate („cu creier sau greieri la cap“) ori literale („spîni şi spini“), metagrame („Ce şmecher/fraier/într-un foaier!“) culminează cu imprecaţia: „Fire-al dracu tu de drac/ai băgat-o iar pe crac!“ Până şi semnele ortografice şi de punctuaţie sunt la dispoziţia poetului: „tubercul~os“, „Gras ca un porc –“, „nenoroc‗uit-o“ etc. Şotronul cu genul gramatical ca la Leonid Dimov e relaxant: „Moşul şi-a luat o moaşă/un galoş şi o galoaşă“ (Poezie de ILIE).
Florentin Smarandache ne invită la acrobaţii vesele, cu posibile reflexe meditative, în care paradoxul, dezvoltat într-un discurs, poate atinge paroxismul.
