Suntem în anul 2018, la zece ani de la criza care a marcat atât economic, dar, mai ales, politic, începutul unei pante descendente pentru România. Chiar dacă tăierile de salarii și pensii au fost anulate, între timp, ceea ce s-a întâmplat atunci continuă să ne marcheze.
Pentru că atunci nu s-au tăiat doar din salarii, ci și din bugetele instituțiilor, s-au introdus limite de cheltuieli, de angajări. În același timp, un efect colateral al luptei pentru eliminarea adversarilor politici prin intermediul Justititiei a fost acela că factorii de decizie din cadrul autorităților locale și centrale și-au pierdut curajul de a mai lua hotărâri.
În momentul în care te poți trezi cu dosar penal pentru abuz în serviciu doar pentru că unii interpretează original legea, mai bine stai în colțul tău și nu mai semnezi nimic. Toate acestea, la care mai putem adăuga salariile mici care au fost până de curând în administrație, criza de personal dar și politizarea excesivă au dus la rezultatul de astăzi în care autoritățile centrale și cele locale nu reușesc să facă față cerințelor.
Căci trebuie să o recunoaștem: ceea ce putea face o autoritate acum 10-15 ani nu mai poate să facă acum, deși cetățenii au așteptări tot mai mari. Iar aici este paradoxul care macină societatea românească: în vreme ce serviciile publice devin tot mai puțin performante din cauza unor factori externi, cetățeanul vrea ca acestea să performeze tot mai bine.
Că doar plătește taxe și merită să primească servicii de calitate. Fără să conștientizeze că plătește taxe din ce în ce mai mici dar are pretenții din ce în ce mai mari. Iar nivelul taxării este determinat din două direcții: o dată prin reducerea taxelor prin decizie politică, fiecare partid clamând acest lucru și o dată prin reducerea bazei de impozitare: circa 60% dintre salariați sunt plătiți cu salariul minim față de 35% înainte de schimbarea Codului Fiscal.
Una e să dai 10% pentru sănătate dintr-o leafă mare și altă e să dai același procent din salariul minim pe economie. Și după aia ne întrebăm de ce nu avem aceleași condiții în spitale ca in Belgia. Dacă am trece peste discursul politic ce însoțește orice dezbatere cu privire la situația serviciilor publice, poate am reuși să ajungem la sursa problemelor și să încercăm să găsim o rezolvare.
Mă tem, însă, că nu suntem suficient de maturi pentru asta și e mai simplu să mestecam sloganuri livrate de entități interesate politic decât să cercetăm care sunt cauzele reale ale problemelor care macină țara.
