A fost publicat Ordinul M.F. Nr. 942/2019 din 4 aprilie 2019 pentru aprobarea Procedurii privind cesiunea creanţelor bugetare datorate de debitorii aflaţi în procedura insolvenţei. M-am „învârtit” în jurul acestui ordin încercând să înţeleg ce mecanisme a determinat emiterea sa. De regulă o „inovaţie” de acest tip are un preambul care explicitează raţiunea pentru care a fost emisă respectiva normă. De pildă, OUG Nr. 23/2019 din 3 aprilie 2019 pentru completarea Legii educaţiei naţionale, ca să amintim o normă mai apropiată, (emisă cu 24 ore înainte) justifica în preambulul său de ce se modifică Legea educaţiei naţionale. Adică cca. două pagini de explicaţii. Însă acest buclucaş ordin apare ca un trăznet din senin şi în loc să ne clarifice, ne complică existenţa pentru că, introduce o sumă de variabile în ecuaţia dreptului.

Şi am fi meritat o lumină călăuzitoare. Am bănuit că norma cu pricina are o dedicaţie cu bătaie lungă. Adică oarece vânzări ale unor firme cu capital de stat către cumpărători prestabiliţi. Dar să creionăm cadrul. Noţiunea de cesiune de creanţă priveşte vânzarea de către creditor a unui drept de încasare (datorie) ce o are asupra debitorului său, către un cumpărător denumit cesionar, ultimul căpătând toate drepturile primului. În procedura insolvenţei fiscul se înscrie în tabelul de creanţe al debitoarei insolvente, firmă privată, ori cu capital de stat, cu sumele ce le are de încasat de la aceasta.

Până acum o astfel de cesiune opera în temeiul dreptului comun ca o subrogare în dreptul creditorului plătit. Conform Cod Civ. Art. 1.593 (1) Oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta. În speţă, să presupunem că cineva era interesat să plătească datoria ce o avea debitorul către finanţe şi nu numai. O plătea pur şi simplu. Prezentând dovada plăţii cerea să fie înscris în tabelul de creanţe al debitoarei în locul creditorului, fie ANAF, fie în locul altui creditor plătit. Să nu ne imaginăm că există „o bătaie” pe astfel de operaţiuni. Ele sunt foarte rare, spre deloc. Cine ar face investiţii într-o firmă insolventă? Iar dacă totuşi se întâmplă, acestea sunt excepţii şi au în vedere printre altele, faptul că firma are potenţial, iar în legea insolvenţei 85/2014, e o prevede la art. 133, pct. 5, lit. K, ce permite conversia datoriilor în acţiuni/părţi sociale la entitatea insolventă. Şi aceasta ar putea ieşi din procedură ca societate viabilă. Dacă datoriile astfel convertite depăşesc ca valoare capitalul social, creditorul cu pricina devine acţionar majoritar. În 20 de ani de experienţă în domeniu nu am întâlnit o astfel de speţă. Din perspectiva acestei situaţii de excepţie s-a născut întrebarea; de ce o reglementare specială pentru cazuri singulare, când dreptul comun acoperea procedura de cesiune?

Ciudăţenia reglementării e că, introduce la art. 3, patru criterii cumulative pentru cesionar: plata preţului cel puţin egală cu valoarea creanţei…, plata preţului cesiunii într-o perioadă de maximum 3 ani de la data încheierii contractului de cesiune şi constituirea de garanţii, cu excepţia situaţiei în care plata se efectuează integral până la data încheierii contractului de cesiune. Până aici cerinţele se înscriu într-o anumită logică. Dar mai e o cerinţă, aceea ca cesionarul/cumpărătorul creanţei să: justifice un interes public în vederea cesionării creanţei. Or, o entitate, oricare ar fi ea, nu-şi investeşte banii de dragul interesului public, ci din dorinţa de a face profit în interes propriu. La al. 2 al art.3 din Ordin se încearcă definirea interesului public în 3 ipoteze care de fapt nu spun nimic. Dar să vedem: a) justificarea necesităţii cesiunii creanţei în vederea menţinerii scopului pentru care cesionarul a fost autorizat/contractat de o autoritate sau instituţie publică să presteze un serviciu public şi care se află sub supravegherea şi controlul unei autorităţi sau instituţii publice; b) justificarea necesităţii cesiunii creanţei ca fiind de interes public, în vederea rezolvării oricăror probleme, fapte sau evenimente locale ori naţionale cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii; c) orice alte justificări din partea cesionarului, relevante în dovedirea interesului public privind cesiunea creanţei. Cu alte cuvinte, „orice alte justificări din partea cesionarului”, dacă fiscul le consideră „relevante”, sunt bune. Dar să ne imaginăm o speţă concretă.

Cum ar fi să fie privatizat un CET, ori o societate ce are în patrimoniu mai multe hidrocentrale, ori Loteria Română, ori Poşta Română sau C.F.R-ul, care şi aşa se plâng că o duc rău. Ar fi discuţii la nivel naţional, speculaţii, cum facem noi acum, numai că pe toate canalele media. Scandal mare. Dar dacă, urmare a datoriilor la buget care pot fi create prin refuzul plăţii obligatiilor fiscale, nu urmare a lipsei lichidităţilor. Deci, unei astfel de firme i se solicită insolvenţa, fiscul se înscrie la masa credală şi…. apare cesionarul salvator care cumpără creanţa. Justifică interesul public prin aceea că cetăţenii, comunitatea au/are nevoie de energie electrică, de continuitatea activităţii de corespondenţă, de transport etc. Se înscrie perfect în dispoziţiile art.3 pct.2 lit.c sus enunţate. Procedura e discretă şi apoi… era o societate insolventă, se va spune, mai avea puţin şi intra în faliment. Mai mult, a fost recuperată integral datoria. Rămâne totuşi întrebarea, de ce nu era suficientă reglementarea privind subrogaţia din Codul civil? Un răspuns la îndemână ar fi că orice neica nimeni de capul lui, putea să cumpere o creanţă bugetară fără să justifice un interes public atât de riguros şi clar definit. Şi mai e o întrebare. De ce a fost nevoie să fie redefinit, de această manieră, interesul public când Legea 477, art.4 defineşte la lit.c fără echivoc interesul public ca fiind „acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu respectarea principiilor eficienţei, eficacităţii şi economicităţii cheltuirii resurselor.” Pentru că, deloc exclus, se pregătesc probabil, nişte privatizări via insolvenţă. Doar… pour le conesseurs.

Jr. Adrian M. Ionescu