Pr. Isidor Dâscă, paroh şi decan de Bacău

Un domn, ca atâţia alţii, a ocolit tot anul biserica şi nu şi-a bătut capul cu Dumnezeu şi cu cele sfinte. Caracterul de creştin şi l-a uitat; credinţa şi-a îngropat-o în cripta indiferenţei, a comodităţii, a preocupării numai de cele materiale. Astăzi, însă, în ziua de Paşti, uşa amintirii i s-a deschis ca să intre şi el la Oaspetele pascal. Necazul este însă că Cel Înviat nu intră în acest joc. Isus nu este dispus să fie oaspete de o zi. El aduce bucurie pascală numai în inimia aceluia care nu-l primeşte ca musafir care mâine seară îi spune: „Drum bun!”, dar îi spune: „Rămâi cu noi Doamne!”.

Evangheliştii descriu cu sinceritate comportamentul ucenicilor lui Isus în vinerea mare. Deşi l-au iubit foarte mult, ei nu au reuşit să înţeleagă cum a putut Isus permite să se întâmple toate cele întâmplate în acea zi. Ei au voit un Mesia puternic, victorios. Dar nu a fost aşa. Cine ar putea să îi acuze de laşitate, atunci când văzând înfrângerea Învăţătorului, a conducătorului lor. În fiinţa lor a coborât teama!

Ei nu bănuiesc că Domnul îi conduce intenţionat pe cărările dumnezeirii pentru a se trezi din imaginaţiile lor cu iz pământesc. Căile Domnului nu sunt căile omului.

Apostolii stau tăcuţi, posomorâţi, cufundaţi în întunericul descurajării, în imaginaţia lor strâmtă. Ei veghează pentru că în inima lor s-a instalat un musafir nedorit: teama. Cine ar putea aştepta curaj de la nişte soldaţi care şi-au pierdut comandantul? În zadar au frecventat şcoala lui Isus, dacă acum la marele examen sunt aproape să cadă!

Este o stare regretabilă, dar omeneşte de înţeles. Pentru aceasta Isus nici nu le face reproşuri. El ştie că această înfrângere nu poate fi transformată în victorie cu niciun fel de putere omenească. A venit deci ceasul ca să folosească arma minunată a puterii sale dumnezeieşti. Credinţa apostolilor nu a fost înviată de vreo lucrare omenească genială. Uşile şi ferestrele nu au fost deschise de către nişte fantasme autoamăgitoare, ci de către Cel Înviat, care a apărut între ei.

Un renumit scriitor francez i-a spus regelui Ludovic al XIV-lea: „Alteţă, pe fiecare mormânt sau cruce de mormânt este scris: aici odihneşte cutare sau cutare. Numai un singur mormânt există în lume care strigă fără încetare: «A înviat, nu este aici!»”.
Învierea lui Isus ar fi pentru noi o palidă consolare dacă s-ar reduce exclusiv la persoana sa. El s-a contopit definitiv cu noi şi a semănat şi în noi sămânţa învierii. El a legat cu noi o alianţă veşnică şi, luând asupra sa soarta noastră, vrea s-o încoroneze cu gloria învierii sale. E drept că acest lucru nu se întâmplă după ordinea materiei, dar trece dincolo de lumea palpabilă. Deci, sunt de înţeles multele dubii care însoţesc această promisiune.

Era o dată un om care compătimea omizile. Să te târăşti mereu de pe o creagă pe alta, de pe o frunză pe alta, şi tot timpul şi energia le foloseşti numai pentru a mânca! Să nu priveşti strălucirea soarelui, să nu admiri frumuseţea culorilor curcubeului, să nu auzi concertul pe mii de voci ale naturii? Dacă omizile ar bănui, se gândea bietul nostru om, că într-o zi se vor transforma în fluturi multicolori, cu cât le-ar fi viaţa mai veselă, mai consistentă. Dacă ar recunoaşte că viaţa nu constă numai în mâncare! Şi, gândind la acestea, el le-a vorbit omizilor: „Ridicaţi-vă capul căci e aproape ziua eliberării! Nu va mai trebui să vă târâţi pe frunze căci vă vor creşte aripi colorate care vor sclipi în lumina soarelui de vară! Veţi fi libere, veţi putea zbura din floare în floare ca să adunaţi şi să mâncaţi miere în locul frunzelor fără gust”. Omizile, însă, nu puteau crede toate acestea. Nu ne prosti, a spus el, nu ne vor opri de la consumarea frunzelor fragede!

Iată, aceasta era părerea omizilor din fabulă şi, asemenea lor, este părerea multor semeni de-ai noştri. Mulţi nu cred în înviere, mulţi îl neagă pe Dumnezeu, mulţi spun: „Nu ne mai prostiţi: lăsaţi-ne pământul cu lucrurile sale şi ne este de ajuns!”.

Noi însă credem că Isus a învins moartea prin înviere şi că nu va învia şi pentru noi. În această speranţă noi îngenunchem în faţa mormântului lui Isus. Inima ne este plină de teamă, nesiguranţă şi dubii. Colindăm căile vieţii şi cu tristeţe vedem acel cortegiu care vrea să-l înmormânteze din nou pe Isus cel Înviat. În acest pas funerar merg cunoscuţi, rude, membrii ai familiei noastre. În zadar îi chemăm în rândurile noastre cu insistenţele, rugăciunile şi îndemnurile noastre. Nu avem putere să deschidem uşa sau fereastra în inimile semenilor noştri care şi-au părăsit credinţa. De aceea, nu ne mai rămâne decât o singură armă puternică: rugăciunea. Doamne Isuse înviat din morţi te rugăm: fă-ne părtaşi şi fă-i părtaşi pe toţi oamenii de învierea ta glorioasă!

Vă dorim sărbători fericite şi credinţă puternică în Cristos cel Înviat. Nu vă temeţi! El este puterea şi speranţa noastră!
Cristos a înviat!

Pr. Isidor Dâscă,
paroh şi decan de Bacău

Alte articole