Bucurestiul traieste în aceste zile sub asediul teatrului. Si e unul dintre cele mai frumoase asedii. Festivalul National de Teatru, din care mai sunt doua zile pline (din cele zece) i-a facut pe iubitorii acestei arte sa se simta ca pe insula lui Prospero, cum inspirat spunea criticul de teatru Marina Constantinescu, directoarea acestui important eveniment aflat sub înaltul patronaj al Presedintelui României.
Cum si ce s-a dorit sa fie cea de-a 26-a editie a Festivalului, aflam din programul manifestarii, din afirmatia selectionerului unic, acelasi critic de teatru amintit mai sus: „un manifest împotriva distrugerii aristocratiei culturii, a valorilor civice, a lumii profunde, normale si asezate în care ar trebui sa traim.” Îmi place expresia „aristocratia culturii”, de care multi s-au ferit în „iepoca” de trista amintire a comunismului, si se feresc si astazi cei care „pun în scena”, când au interesul, populismul, dându-i rolul principal.
La un festival de teatru, în clipe de magie, întelegi ca arta, chiar daca nu poate sa ne schimbe viata, sa ne faca mai fericiti pe termen lung, macar poate sa ne faca mai putin nefericiti în acele clipe în care traiesti, vibrezi altfel, încercând senzatii si emotii noi. În care, rupt de realitate, te scufunzi sau plutesti într-un timp inactual, si te simti usor si liber.
Anul acesta am stat putine zile la Festival, pentru ca am fost prinsa si în alte treburi. M-am dus, totusi, val-vârtej la Bucuresti, si m-am întors la fel, tot din pricini obiective, desi as fi vrut sa vad cât mai multe spectacole.
Pentru un critic de teatru festivalurile sunt un fel de perfectionare profesionala continua, care te tin conectat la fenomenul teatral contemporan. Am mereu regrete ca nu am putut sa vad totul, ceea ce este imposibil, pentru ca ar trebui sa am darul ubicuitatii. Iar din editia aceasta mi-as fi dorit sa nu scap „Livada de visini” facuta de marele regizor rus Lev Dodin la Teatrul „Maly Drama” din Sankt Petersburg. Dar am vorbit cu colegi de-ai mei care l-au vazut, si am citit evocari si marturii ale creatorilor spectacolului (în publicatiile Festivalului), astfel ca am reusit sa-mi fac o idee despre noutatea viziunii regizorale si a interpretarilor actoricesti.
De departe, cel mai interesant personaj mi se pare a fi Lopahin, conceput de Danila Kozlovski. Actorul îl vede pe Lopahin ca pe un om profund nefericit, pentru ca e mutilat, traumatizat de trecutul lui, sclavia curgându-i prin vene. De aceea, el va distruge livada de visini, dupa ce a cumparat-o, fiindca ea îi aminteste mereu de umilinta din trecut. E un personaj tragic, spune actorul, fiindca el sufera mai mult decât cei din familia mosieresei Ranevskaia, „care au ceva supraevaluat, ceva care-i diferentiaza si îi apara: educatia, clasa, simtul frumusetii, bogatia launtrica, iar sclavului Lopahin acestea îi lipsesc”.
Lopahinii vremurilor noi nu sunt tragici, ei sunt doar cinici, brutali, fara scrupule, vor putere, bani, în cel mai scurt timp, tintind parvenirea pe orice cale. Nu au nimic nobil si de aceea nu au cum sa înteleaga nici „aristocratia culturii”, nostalgic invocata de unii idealisti.
