DE LA LIMBĂ LA LOGICĂ ŞI RECIPROC. „Logica şi limbajul merg mână în mână“, afirmă cu dreptate academicianul, iar pentru a fi crezut, transcrie termeni asemănători: predicat (logic şi gramatical), propoziţie (idem), conjuncţie (logică, şi, ori disjunctivă, sau). De aceea „multe ambiguităţi, nonsensuri, anacoluturi, greşeli gramaticale sau de ortografie sunt rezultatul unei gândiri confuze, al unor greşeli de logică“. Spunea şi Eminescu la vremea lui: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“.
Din nefericire, „mass-media oferă zilnic spectacolul unor greşeli de logică în perfectă solidaritate cu greşeli de limba română“. Trist.
PREA SUBTILĂ PENTRU VORBITORII EI? „Metabolismul“ limbii române, asociat cu alte limbi, şi viteza dezvoltării ştiinţelor fac ca acest idiom să devină „tot mai elitar, o adevărată aristocraţie a spiritului“. Pentru prima parte a observaţiei, îmi declar aici neliniştea pe care o încerc de ceva ani, determinată de imposibilitatea accesului la conţinutul anglicismelor. Nu-mi rămâne decât să mă resemnez cu ideea că, spre deosebire de generaţia mea, cei de azi stăpânesc foarte bine limba engleză.
ÎNTRE SPECTACOL ŞI RUTINĂ. Oricare dintre noi este supus unei duble influenţe: pe de o parte, spectacolul limbajului de specialitate trebuie să demonstreze un rol bine învăţat, iar pe de altă parte acelaşi vorbitor e nevoit să transfere terminologia meseriei într-un cod util pentru toţi, aplicând „legea minimului efort“. Aşa se naşte, am spune noi, o nouă diglosie.
DE LA IMPERATIV LA EXPLICATIV. Contrastele intuite în paragraful precedent pot dispărea dacă limba română s-ar învăţa şi în liceu, nu doar în gimnaziu. Astfel testele date la bacalaureat ar putea valorifica vorbirea cotidiană şi nu cea din operele literare. Totodată, „prea multe lucruri în materie de ortografie şi gramatică sunt de natură preponderent descriptivă, imperativă şi nu explicativă“. Într-adevăr, unele precizări din lucrările normative merg pe clişeul „Aşa da, aşa nu“, ca în Appendix Probi de acum 2000 de ani.
CERTITUDINE SAU ÎNDOIALĂ? Solomon Marcus promovează atitudinea carteziană a îndoielii, aplicabile şi în cazul limbii române, mai ales în etimologie.
CHINUITA LIMBĂ A ANILOR ’50. E greu de crezut că sub adăpostul luptei împotriva cosmopolitismului şi al apărării politicii staliniste, au fost epurate tipăriturile cu titluri în limba latină, în vreme ce ţări nelatine ca Polonia, Ungaria, Cehoslovacia le-au păstrat. S. Marcus ne dă şi exemple.
A IEŞI ÎN LUME CU LIMBA ROMÂNĂ. Lui Solomon Marcus îi datorăm actul de pionierat numit „Lingvistica matematică“ (1963). Lucrarea, purtând în titlu „două cuvinte care aproape se regăsesc în engleză, franceză, germană, spaniolă şi italiană“, a fost bine primită în străinătate, devenind atunci un inedit ambasador al limbii române peste hotare.
RELATIVA DESCHIDERE A ANILOR TÂRZII ’60. Dacă „Lingvistica matematică“ a pătruns doar printr-un rezumat (e drept, substanţial) în engleză, alte lucrări de mecanică, fizică, chimie, informatică au fost scrise direct în engleză ori traduse în unele ţări. Reciproca a avut de învins bariere lingvistice, încât sintagme ca fuzzy sets şi rough sets au devenit în româneşte mulţimi slabe/vagi/nuanţate, respectiv mulţimi zgrunţuroase/aspre. Realitatea aminteşte şi de alte etape din istoria ştiinţelor în România, când termenii din limbi străine au căpătat echivalente discutabile.
