Inventivitatea și adaptabilitatea românului, când se pune pe treabă, este proverbială. De-a lungul timpului am căutat soluții, sau le-am adaptat și îmbunătățit, trăgând cu ochiul la noutățile aduse, de cei care ne-au tot călcat hotarele. Teascul pentru struguri îl moștenim de când ne știm. Alambicul, pentru făcut rachiu, a apărut la noi mult mai încoace. Prima atestare documentară a înființării unei distilerii, în localitatea Turț – cu nume parcă predestinat – a fost consemnată în anul 1570.
Tot ce avea alcool, se conserva mai bine
Principalul îndulcitor era mierea de albine. Ce nu se poate face din soc, salcâm, căpșuni, tei, dude…? O grămadă de bunătăți: suc, vin, rachiu, tincturi, șerbet, dulceață… Până și esență de parfum. Să le luăm ușor, în ordinea înfloriri: Liliacul, pe care nu l-am amintit, este utilizat în industria farmaceutică și cea a parfumurilor. Socul are însă cea mai largă întrebuințare, în rândul gospodarilor și gospodinelor. Este un arbust foarte răspândit, cu flori albe în mănunchi, ca niște pălăriuțe. Din ele se prepară un suc foarte sănătos, mai ales pentru copii. Pentru cei mari, lăsate mai mult la fermentat, se transformă în Socată. Un vin bun, cu calități nutritive benefice pentru organism, și dureri de cap, dacă se consumă mai mult de două căni pe zi. Am să divulg o rețetă, testată de autor. Din fructele de soc se face rachiu. Bozu-i altceva, nerecomandat! Are fructe asemănătoare, și frunze care ajung cât un sombrero, crescând la sol. Pentru culoarea lor violet, ambele plante erau folosite la vopsirea naturală a țesăturilor.
Socata
Florile se culeg în timpul zilei, să nu aibă umezeală. Inflorescența să fi ajuns toată la maturitate, dar să nu se scuture. Să căutați 7-8 bucăți, pe partea cea mai însorită a arbustului. Altfel puteți avea surpriza ca floarea să aibă musafiri la bază. Niște mici puncte negre, mișcătoare. În popor se spune că au făcut purici. Proporția ingredientelor este pentru un borcan din sticlă, de 10 litri. Cantitatea de apă, folosită, reprezintă 2/3 din capacitatea vasului. Este nevoie de 1 kg de zahăr, o lămâie rasă de coajă, stoarsă, și miezul fără pielița aia albă, care-i amară, tăiat mărunt. Tata mai punea și conținutul unui pliculeț de sare de lămâie. Încă 100 de ml oțet de vin și 100 g de zahăr ars, stins cu 2-3 linguri de apă. Întâi punem florile de soc, după care turnăm apa în care zahărul s-a dizolvat complet. De aici înainte părerile sunt împărțite. Unii leagă gura borcanului cu un șervet curat și îl acoperă cu o farfurie, timp de 2 zile, amestecând conținutul acesta simplu, cu o lingură de lemn, de 3-4 ori pe zi. Lichidul rezultat este strecurat printr-un tifon, în alt vas. Abia după aceea adaugă lămâia, zahărul caramelizat și la urmă, oțetul. Rezultatul obținut se toarnă apoi în sticle, se pune dopul bine, și se dau timp de 2 săptămâni la rece.
Eu, după o rețetă veche, folosesc o „damigenuță” mai mare, ca să scap de-o grijă, astupată cu un dop cu furtun. Capătul furtunului vine introdus într-un recipient cu apă, pentru ca numai gazele, rezultate din urma fermentării, să iasă. În loc să amestec, scutur bine damingeana. Ai mei puneau toate ingredientele odată. În ordinea enumerată. Pentru ca vinul să aibă oleacă de tărie, mai adăugau o unghie de drojdie și câteva boabe de orez. Cu filtrarea și trasul în sticle se proceda la fel.
Salcâmul
Rachiul din flori de salcâm este mai puțin utilizat la noi. Doar în nordul Moldovei și Dobrogea. Cine a fost în Deltă, i-a simțit parfumul și tăria. Secretul l-am aflat de la un lipovean. Pentru prepararea lui nu se folosește doar floarea, ca să dea aroma, ci și coaja salcâmului, pusă la macerat. De acolo ies gradele. Lemnul este folosit pentru realizarea butoiașelor, care dau și culoare conținutului. Ca și la dud, nimic nu se pierde. Cum nu avem alambic la bloc, cu toate că mai fac unii alcool, în oale sub presiune adaptate pentru aragaz, cu gazul plătit la paușal, propun altceva. O rețetă veche, salvată dintr-o carte de bucate, tipărită pe vremea străbunicii: Șerbet din flori de salcâm.
Din căpșuni și fragi… sirop, dulceață. Dudele pătează cămașa. Însă cele mai utilizate, de noi toți, sunt florile de tei. Ceaiul face minuni cu efectele lui tonifiant-calmante. Băi, comprese. Dar știați că din flori de tei, bunicii noștri făceau și șerbet? Așa era moda. Era servit în chisea, alături de un pahar cu apă de izvor, în care plutea un fir de „mentă rece”, verde. Vă ofer spre delectare, încă o rețetă veche.
Dacă v-a plăcut povestea, revin cu sfaturi și în sezonul viitor. Nu uit nici rețetele de pe vremea străbunicii.
