Deși te-ai fi așteptat ca înainte de 1990 să existe un control strict al armelor de foc și al munițiilor, în realitate situația era alta. Și îmi amintesc și azi câtă minte lipsă puteam să avem să ne jucăm cu cartușe adevărate de care făceam rost prin diferite metode. Totuși, nu s-a întâmplat nici un accident.
Ceea ce nu pot spune despre tunul cu carbid sau despre pistoalele cu duze. La tunul cu carbid, principiul era simplu și periculos: într-o țeavă se turna apă, se aruncau niște bucăți de carbid și se dădea foc cu un chibrit sau un șomoiog la o gaură făcută la baza țevii, unde se adunau gazele care explodau cu o bubuială cumplită.
Mai foloseam și grenade cu carbid: în niște cutii sau bidoane puneam apă și carbid și așteptăm să explodeze din cauza presiunii. Ei, au fost câteva cazuri de explozie prematură, dar care s-au soldat mai mult cu sperieturi.
La pistoalele cu duze era pericolul să sară cuiul care percuta fosforul de la gămăliile de chibrit. Au fost câteva răniri sau arsuri, dar niciodată ceva grav. Mai era și „industria” petardelor, ci miniu de plumb și mingi de tenis de masă, dar la capitolul ăsta nu mă pricepeam.
Ne jucam cu alte reacții chimice, gen permanganatul de potasiu și Boramidul care, combinate, dădeau un efect termic care aprindea „din senin” un foc.
Niște băieți care au fost luați să facă ordine în sediul Miliției au „furgăsit” niște cartușe de calibrul 5,6 și s-au apucat să împuște prin sat. Le scoteau plumbul din vârf și le dădeau foc la pulbere. Era ca un fel de petardă, dar mult mai periculoasă. Sau le scoteau pulberea și zdrobeau capsele cu ciocanul ca să bubuie.
Când s-a terminat cu astea, au apărut altele: cartușele de împușcat bolțuri. Erau cartușe fără vârful de plumb care se băgau într-un soi de pistol, li se punea un șurub în cap și se împușcau într-un zid. Era soluția dinainte de dibluri. Ei, bine, cineva făcuse rost de o cantitate de cartușe din astea și le vindea cu un leu bucata. Erau bune pentru rachete: făceai un con dintr-o bucată de hârtie, prindeai cartușul cu gura în jos și îi dădeai foc. Când exploda, arunca racheta în sus. Foarte periculos, dar noi nu aveam timp să ne gândim la ceea ce riscăm.
Într-o zi, la practica agricolă, am găsit un cartuș de război. L-am desfăcut și am păstrat pulberea într-o cutie multă vreme. Cel mai fascinant era că habar nu aveai ce să faci cu praful de pușcă, dar era mișto că îl aveai printre celelalte comori. Oricum, n-am folosit niciodată lucrurile astea ca să rănim sau să amenințăm pe cineva.
