Câteva rânduri despre alegeri. Dar nu cele prezidențiale. Rânduri despre alegeri care ajung să ne schimbe viața. Indiferent cine iese președinte. Pe 21 noiembrie s-au împlinit două decenii fără Ioan Chirilă. Ori poate ar fi trebuit să scriu „Fărdechirilă”, așa cum Gianni Mura scria, la moartea lui Gianni Brera, că „de acum suntem «i Senzabrera», care, ortografiat astfel, pare numele unei familii din Tucuman sau chiar un nou neologism”.
La ceas comemorativ, Cătălin Tolontan a publicat un articol- superb, ca de obicei- în care precizează al naibii de corect că „Ioan Chirilă a fost prea mare încât să aibă nevoie de romanțări”. Atât de mare a fost Chirilă încât majoritatea noastră, a „decrețeilor” ce am ales să ne dedicăm gazetăriei sportive în primii ani de după ’89 am făcut-o numai și numai pentru a păși, într-un fel sau altul, pe urmele maestrului.
Ale lui Nea Vanea. Cel care ne-a ajutat să descoperim nu doar cum driblează Balaci, ci și unde se află Boboli, cine a pictat „Gara Saint -Lazare” sau ce au scris Ilf și Petrov. Amintindu-mi cu drag și emoție că, acum foarte mulți ani, Ioan Chirilă mi-a acordat cu generozitate un interviu, după ce-mi oferise și o meserie, mi s-a părut o datorie de onoare să aștern pe hârtie câteva gânduri în memoria sa.
Când, după titlu, am dat „enter”, am realizat că textul fusese deja scris. Scris de Ioan Chirilă: „…Când mergi de la Constanța spre Mangalia, șoseaua, spre deosebire de Coasta Azurului, evită cu o anume pudoare marea. Până acolo, la mare, sunt lanurile de porumb, și cele de floarea soarelui, și livezile de piersici. Mediterana ni se oferă la tot pasul, ca o fată blondă pe o plajă de nudiști. O poți privi, fără opreliști, de la Toulon la Menton.
Marea Neagră, în schimb, apare sfioasă pe după o râpă de lut galben, ca în tablourile pătimașe ale lui Tonitza sau Petrașcu. Mediterana e Brigitte Bardot surprinsă shocking, cu transfocatorul, de fotografi trimiși de Paris Match sau de Playboy. Marea la Constanța și mai ales la Mangalia e ca fetele care se scaldă sfioase doar noaptea, la lumina lunii, când e atâta liniște încât se aud frânturi din tânguiala muezinului de la Istanbul”.
