Amintirile din adolescența presei postdecembriste poate vor atrage viitori jurnaliști într-un domeniu fascinant, de aceea m-am gândit că o istorie personală ar fi potrivită într-un serial pentru ziarul la care am debutat acum trei decenii.
În urmă cu 30 de ani, am pășit țanțos pe mocheta ce șerpuia pe holuri până la etajul redactorului-șef de la Deșteptarea. Sportiv de performanță, cu ceva medalii în tolbă și câteva încercări timide în poezie, m-am înfățișat în fața lui Ioan Enache cu o propunere venită în minte dintr-o întâmplare: să ajung ziarist. Și mi s-a părut că mi s-ar potrivi meseria, pentru că lecturasem câteva știri scrise pe stilul raport verbal, iar eu credeam că pot scrie mai bine. Nu mi-au plăcut, pentru că aveam în spate câteva mii de cărți lecturate, iar pretențiile mele erau mari de la gazetari.
Cum mi s-a stabilit soarta
Amabil și zâmbitor, domnul Enache m-a primit, m-a ascultat, m-a încurajat și apoi mi-a decis soarta. A sunat la secretară și a spus: te rog să-i faci o adeverință că este colaboratorul ziarului nostru. Document care a fost ștampilat și semnat elegant. Apoi, redactorul-șef mi-a strâns mâna și mi-a spus: mult succes! Tot întâmplarea a făcut ca atunci să intre în birou și directorul general al ziarului, Cornel Galben, care mi-a urat și el același lucru.
A fost ca atunci când te sună cineva că ai primit un premiu, tu nu crezi, mergi la locul stabilit și-l primești. Problema era că eu habar nu aveam cum se scrie un articol, că trebuie să răspundă la câteva întrebări, că redacția e organizată cumva, pe secții, că există adjunct de secție, apoi șef, după care nu scrii orice ai chef, ci propui și nu sari dintr-un domeniu pe altul. Eram picat de pe lună cu o hârtie în mână, care-mi dădea puteri de superman. Să fac dreptate, mă gândeam eu.
Primul articol și-un schelet buclucaș
De la sediul redacției Deșteptarea, am mers mai puțin hotărât pe strada Vasile Alecsandri, ce ducea spre bulevardul central și de acolo pașii urmau să mă ducă acasă. Ce altceva puteam face când nu știam cum să-mi fac meseria pe care o pipăiam încă după urmele strângerii de mână cu redactorul-șef? Căscam ochii pe stradă, când, înainte să intru sub pasaj, am observat o casă cochetă, cumva ca o venerabilă doamnă din lumea bună, nepotrivită cu stilul arhitectonic banal al regimului comunist. Ușa pitică a gardului era prăbușită, iar ușa de la casă era întredeschisă. Parcă mă chema să o vizitez. Am intrat ca un hoț, tiptil, apoi am fotografiat cu privirea obiectele din jur: ziarele Steagul Roșu aruncate, mercur jucăuș printre foi, codul morse ce găurea bilețele conspirative și mult praf. Nu m-am oprit, ci am cercetat parterul, apoi am urcat în pod, unde am găsit un schelet îngălbenit de colb. Era de cioară sau de porumbel.
Aici a fost primul pas în lumea anchetelor: a cui este casa? Așa am aflat că era o dispută legală între Direcția de Sănătate Publică și Inspectoratul Școlar Bacău, că ar fi fost grădiniță, dar și cabinet medical, dacă-mi amintesc bine. Era însă și a treia entitate care vâna locuința: moștenitorii ministrului Cancicov. Ei au și obținut-o mai târziu, iar acolo a rămas sediul PNL.
După descoperirea întâmplătoare, m-am întors într-un suflet la redacție să scriu. Cu pixul, pentru că atunci ar fi fost un miracol să folosesc o mașină de scris, în vremurile când se lucra la tipografia cu plumb. L-a văzut adjunctul șefului de secție, șeful secției și subiectul a fost propus în ședința de redacție, unde erau mulți alți șefi. Dacă-mi amintesc bine, Ștefan Radu (secretar general de redacție atunci) a propus titlul senzațional: casa cu schelet. O mică introducere pe prima pagină cu trimitere în interiorul ziarului. Corespondenții de la presa națională au desfăcut febrili Deșteptarea, care descoperise în centrul Bacăului o casă cu schelet. Apoi au răsuflat ușurați, că nu au ratat știrea. Măcar le-am dat emoții și-așa le-am depășit pe ale mele vreme de trei decenii. Unele în care subiectele senzaționale au fost destule, dar nu tabloide și nu doar cu cârlig la cititori. Le pot înșira în continuare, dacă doriți.
Următoarea poveste: Prima demisie din gazetărie
Carte de vizită
Cine este Tiberiu Lovin
Născut pe 30 iulie la Bacău, Tiberiu Lovin a fost sportiv de performanță timp de șase ani, obținând câteva metalii de aur și de argint la box, apoi la 18 ani a intra în presă. A lucrat pentru ziarele locale Deșteptarea, Ultima Oră, Monitorul de Bacău și săptămânalul Așa. A colaborat la Radio Star B, tot pe plan local.
Din 1993, în parelel cu munca la gazetele locale, jurnalistul băcăuan a devenit corespondent al ziarului Adevărul, iar din 1994 a transmis pentru România liberă, cotidian pentru care a lucrat 12 ani în două etape. Tot în perioada din orașul lui Bacovia a avut patru expoziții personale de grafică.
Ultimul loc de muncă în Bacău a fost la Deșteptarea ca reporter special, de unde a plecat în 2004 la București pentru a se angaja la Cotidianul, ziar relansat cu echipa de la Academia Cațavencu. Din 2005 a fost reporter de investigații la Jurnalul Național, Evenimentul Zilei și iar România liberă. A primit mai multe diplome și premii, dar cel mai important a fost premiul pentru cea mai bună anchetă în 2008, oferit de Clubul Român de Presă, singurul concurs la care a participat o singură dată.
Din aprilie 2009, Tiberiu Lovin s-a retras din presa scrisă pentru a se dedica blogului Reporter Virtual, publicație online nișată pe domeniul mass-media, care s-a transformat în site în 2010 și în portal în 2013 ( cu încă șase site-uri legate de brandul principal). În 2015 a vândut acțiunile companiei și a devenit jurnalist freelancer, colaborând printre altele cu Libertatea, sub noua formulă editorială impusă de Cătălin Tolontan, iar din 2020 a lansat la Târgu Mureș (oraș în care s-a mutat din București) site-ul de știri și anchete Ceasul Cetății, publicație care se va extinde în toată Transilvania din această lună.
