Intrarea anglicismelor în limba română nu e nici din anii ’70 sau ’80 – când a prins curaj învăţarea limbilor străine în general –, nici din anii ’90 – adică din etapa postdecembristă –, ci mult mai veche. La mijlocul secolului al XIX-lea, Costache Negruzzi publică o scriere devenită antologică: Au mai păţit-o şi alţii… În a doua frază (e drept, de cinci rânduri), ne întâmpină două împrumuturi lexicale, unul (primul, /′ki:pseik/, anglicism „sălbatic”, pentru „suvenir”) mai neobişnuit decât altul (foarte aproape de /di′beit/-ul nostru de azi, ca „dezbatere”): „… dacă numele i-a fost tipărit la coada vrunor versurele dintr-un keepsake sau în foiletonul jurnalului de Débats, ferice de el!” Aşadar, un anglicism şi un franţuzism (din debate-ul de peste Canalul Mânecii) vorbesc despre ospitalitatea vocabularului românesc încă din vremea „Daciei literare” (care, se ştie, milita în acel 1840 pentru promovarea specificului autohton).
În cele ce urmează voi face cunoscută o experienţă unică – de preşedinte al comisiei de licenţă pentru specializarea Limba şi literatura engleză de la Literele băcăuane –, care mi-a demonstrat integrarea perfectă a societăţii româneşti în mediul euroatlantic, sub raport lingvistic. Timp de şase ore – cât a durat proba orală – şi apoi încă patru ore – susţinerea temei din lucrarea de licenţă –, s-a vorbit exclusiv în limba engleză, cu extrem de rare corecţii din partea comisiei.
S-a conversat, s-a argumentat şi s-a concluzionat că totul e în ordine. Un bilet de examen avea în general următoarea structură (enunţurile erau, desigur, în engleză): „1. Realizaţi comentariul literar al textului următor, referindu-vă la una dintre perspectivele de analiză studiate; 2. Identificaţi tipul propoziţiei subliniate (simplă, compusă, complexă).
Marcaţi limitele elementelor care compun o frază şi numiţi-le. Analizaţi secvenţa X, menţionând părţile de propoziţie, timpul, aspectul şi diateza verbului”. Am ascultat cu competenţele mele de latinist (şi nu de anglist) toate mesajele verbale care au circulat şi am notat termeni la modă în antropologie, stilistică, teoria literaturii, lingvistică: analysis, fragment, sentence „sentinţă”, dar şi „propoziţie/frază” (în română, enunţ), constituent, pattern „model, şablon”, performance „îndeplinire” (cf. perform „a îndeplini”), dar şi „spectacol”, clause „clauză”, dar şi „propoziţie (dintr-o frază)”, syntactical, morphological (adjective) ş.a. Am recunoscut obişnuinţe de lucru specifice limbii române (însuşite în anii I şi II la limba română contemporană): marcarea predicatului şi a subiectului, chiar dacă nu se cerea aceasta (Ionuţ D.); comentariul ideatic al textului, urmat de cel formal (Andra P.); redactarea, pe ciornă, a 2-3 fraze de început, urmate de un punctaj de chestiuni; identificarea modificărilor, care fac trecerea de la pre-text la post-text; complementul direct, bază a construcţiei infinitivale relative obiective (CIRO) din română („N-am ce face”) ş.a.
Ce mi s-a părut original (ca să nu spun ciudat): anexa lucrării de licenţă se numeşte appendix (cu pluralul appendices), pe când în română e mai mult decât atât; se conservă ordinea clasică a cazurilor (N, G, D, Ac. …), iar accusative, cel mai bogat, e foarte aproape de etimon: lat. accusativus; înaintea lui etc. se pune sau nu se pune virgulă? (În română, Andrei Bantaş, cunoscutul anglist, nu o foloseşte în astfel de cazuri.)
Am (re)învăţat ceva: după ce primeşte biletul şi ciorna, candidatul se aşază în faţa textului şi-l citeşte „în gând” (vorba vine, pentru că e aproape o lectură în şoaptă). Am găsit recomandarea în „Limba engleză în conversaţie”, de Georgiana Gălăţeanu-Fârnoagă şi Doina Sachelarie-Lecca (Buc., E.Ş.E., 1982): analiza se face doar „după o citire atentă, în gând, a fiecărui text” (p.6). Numai aşa o candidată (Iuliana M.) a putut sesiza cel mai bine expresivitatea fragmentului, iar o alta (Iacinta R., şefa de promoţie), a descris impecabil câmpul ideatic. Şi încă ceva: glumind, un coleg a găsit de ce Cătălina B. a fost desemnată secretara comisiei – caligrafia Domniei Sale stârneşte admiraţie.
