Multă vreme am văzut lucrurile printr-o lentilă măritoare. Visam cu ochii deschişi. Totul era proiectat în ideal şi trebuia să fie frumos, măreţ, nobil. Voiam să fac teatru şi eroinele mele preferate erau cele de tragedie antică, Electra, Antigona, Medeea. Ce mai, mă închipuiam cocoţată pe coturni (încălțămintea aceea cu talpă groasă a actorilor din antichitate, care-i făcea statuari), mare tragediană. Cu timpul însă am învăţat să iau viaţa aşa cum este şi lucrurile ei, aşa cum vin. Am aflat ce este trădarea.
Nu, categoric, nu are deloc un gust bun. Am învăţat că luciditatea se pedepseşte. Şi excesul de analiză care poate sufoca un sentiment. Dar cel mai rău face trădare de sine. Când nu sunt de acord cu mine însămi, doare cel mai tare. Important este să mai păstrez copilul din mine, care se plictiseşte repede şi vrea mereu ceva nou. Pentru acest copil, în serile când nu sunt prea obosită, mai inventez câte o poveste. În care plec undeva departe, cu gândul, şi „mă blindez” într-un străveziu inel de vis.
Mi s-a întâmplat într-o vreme să plec, nu numai în vis, ci chiar în realitate, să călătoresc. Aducând cu mine, de acolo, mari provizii de prospeţime. Nu bagaje culturale, date, informaţii, nu (pe astea le știam uneori, din cărți, albume, etc.), pentru că îmi doream să descopăr eu locuri, oameni, întâmplări. Oriunde am călătorit, spectacolul străzii, oamenii întâlniţi, vorbele lor, mişcarea, „viul” m-au interesat cel mai mult. „Partir c’est mourir un peu?” Uneori, înseamnă „revivre”, ieşire din tine, din plictis, din cunoscut, din rutină.
Prima oară când am călătorit în Franţa (în octombrie 1990), în drum spre gazdele noastre care stăteau la Chalon-Sur-Saône (Jean-Claude conduce admirabil dar nu-şi pune niciodată centura de siguranţă. De ce? l-am întrebat. Pentru că eu o am întotdeauna în cap, mi-a răspuns. Un tip formidabil, Jean-Claude!), ne-am oprit la Vézélay. Am nimerit în toiul oficierii unei căsătorii şi ni s-a spus că mulţi tineri vin aici ca să-şi unească destinele. Se pare că locul poartă noroc. De sus, din curtea bisericii, care e impunătoare, priveliştea e magnifică. Într-un colţ, văd un fir de liliac înflorit. Curios, e octombrie.
Într-o seară, la Chalon-Sur-Saône, mergem la un concert de pian. Concertul a fost excelent, dar, luându-ne cu vorba, după spectacol, cu nişte cunoscuţi, am uitat că stăteam undeva, în afara oraşului şi că nu aveam maşină. Încercăm să refacem pe jos drumul spre hotel. E o noapte magică, cerul pare aproape de noi şi e acoperit cu puzderie de stele. Am avut senzaţia că pot să întind mâna şi să prind o stea. Într-un târziu, găsim hotelul. Aproape că ne-a părut rău, pentru că noaptea era dumnezeiesc de frumoasă. Oricum, eram obosiţi, şi în cameră, surpriză, ne aştepta o delicioasă cină. Ce răsfăţ pe noi!
Când am ajuns la Paris, am avut două zile pline de vizite. Mergem la Radio France Internaţional cu Gabriela Ionescu, vorbim acolo, câteva minute, despre ce se mai întâmplă în ţară cu Mircea Iorgulescu. Sunt foarte ocupaţi, trebuie să intre în emisie, aşa că plecăm repede. După-amiaza ajungem la Paul Barbăneagră şi stăm la un tihnit taifas despre George Apostu, pictură, arte decorative, teatru, film. Ne povesteşte despre documentarele pe care le avea în lucru. Seara, la George Astaloş, facem o şuetă savuroasă, „bien arrosée” până după miezul nopţii. Plecăm apoi, sub o ploaie fină, să ne plimbăm prin Paris. Mai avem puţin de stat şi nu ne îndurăm să mergem la hotel ca să dormim. Chiar nu ar avea nici un haz. Traversăm Halele, trecem pe lângă Centrul „Georges Pompidou”. Noaptea, cerşetorii Parisului dorm încolăciţi la marginea gurilor de canal cu o sticlă de vin roşu, din cel mai scump, alături. E forma lor supremă de self-respect.
A doua zi mergem în vizită la Ionel Jianu. Casa lui e un mic muzeu. Ne spune istoria câtorva obiecte. E foarte amabil, cald, simplu, primitor, deşi vârsta înaintată şi boala nu-i prea îngăduie să primească vizitatori. Nu stăm prea mult, aşadar, iar la plecare, Ionel Jianu ne dăruieşte cartea lui despre Brâncuşi, scriindu-ne, tremurat, o scurtă dedicaţie.
Astăzi ne ducem să vizităm catedrala Sacré Coeur. Trecem prin faţa Operei şi ne uităm, amuzaţi, la un mic spectacol de pantomimă susţinut de un negru, în smoking şi cu mănuşi albe, cocoţat pe un piedestal. În fața catedralei e lume multă, de toate culorile.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
