Din când în când dau și eu câte o raită pe Facebook, ca să mai văd ce postează lumea, la persoanele publice mă refer, că eu nu am legături cu oamenii pe conturi de socializare. Nu sunt amatoare de Facebook și nu cred în prietenii pe rețele. Poți să spui cel mult „cunoștințe”, în cazul ăsta, dar nu prieteni, și să-i mai și numeri cu zecile, sutele, asta da, exagerare. E mai curând un mod de a te pune singur în valoare, de a te crede important, având atâția „prieteni”, pe care trebuie apoi să-i știe toată lumea. Lucrurile astea nu sunt adevărate, sunt artificiale, de aceea eu rămân „old school” și stau departe de zona asta, preferând categoric comunicarea pe viu, față în față. Sau aleg varianta convorbirii telefonice, pentru că pronunția cuvintelor, inflexiunile, accentele și timbrul vocii unei persoane îmi spune mult despre aceasta. Adevărul unui om stă în vocea lui, spunea, la un moment dat, Antonin Artaud.
Ce mă distrează e faptul că pe Facebook toată lumea e teribil de „curajoasă”, mult prea vorbăreață și radicală în afirmații. Cam totul acolo e perceput la un mod simplist, doar în alb și negru, fără nicio nuanță. Nu suport apoi stâlcirea limbii, abrevierile, și nici emoticoanele. Și mă deranjează narcisismul utilizatorilor. Mulți dintre aceștia postează tot soiul de chestii stupide, de nimicuri strict personale, fără nicio semnificație pentru ceilalți. Care nu comunică nimic deosebit. Și atunci, ce rost are să te dai în spectacol? Să spui pe unde ai fost, să înșiri banalități, să pui poze cu iubiți, iubite, actuali, foști, copii, peisaje, animăluțe de companie, feluri de mâncare etc. E un mod de a te băga singur în seamă, de a-ți umfla eul, ceea ce nu poate fi decât ridicol. Dar pe Facebook, ridicolul nu ucide. Nici în viața reală, de altfel.
Propoziția „ridicolul ucide” a rămas valabilă numai pentru niște personaje dostoievskiene. Pe mine mă atrag doar oamenii autentici, interesanți, cu personalități puternice, pe care vreau să-i cunosc direct, să pot vorbi cu ei, să mă bucur de prezența lor. Nu-mi plac făcăturile, imitatorii, papagalii, parveniții și ambițioșii de duzină. Pe Facebook, nu știu cum se face, dar oamenii ajung să semene între ei, pentru că se iau unii după ceilalți, într-un spirit care-mi amintește de cel de turmă. Care nivelează și îndobitocește, nu face altceva. Când mă uit la un om, vreau să văd ceva care-i numai al lui, care-l individualizează în chip pregnant, făcându-l unic. De regulă, îi ocolesc pe infatuați, pe vanitoși, de aceea și narcisismul anonimilor de pe Facebook, găunoșenia unor frustrați și a unor alienați rătăciți pe acolo, mi se par lucruri deplorabile.
Asta nu înseamnă că această formidabilă tehnologie, mă refer la Internet, acest miracol al conectivității universale nu are și multe părți bune. Am și eu site-uri preferate, unde găsesc multe lucruri de calitate, recomandări de lectură, de audiții muzicale, comentarii despre cărți, filme etc. Trebuie să ai însă cultură, orientare, gust, ca să primești provocări interesante și să descoperi lucruri noi, urmărind niște linkuri de la oamenii în care ai încredere, al căror bun gust e verificat. Dacă nu ai discernământ și spirit critic ajungi ușor o victimă sigură a manipulărilor celor mai grosiere navigând aiurea pe internet. Iar cu Facebook-ul îți pierzi complet intimitatea. Se spune chiar că asistăm, în epoca pe care o trăim, la „sfârșitul intimității”. Tocmai de aceea cred că e bine să ne protejăm singuri, să ne apărăm intimitatea, ca să rămânem oameni și să nu ne transformăm în niște creaturi mai mult sau mai puțin ciudate sau în simple numere dintr-o statistică.
