L-am citit întotdeauna pe Radu Cosașu cu infinite delicii, atrasă de stilul său inconfundabil, de fina ironie intelectuală, de simțul relativului, al umorului, de jocul paradoxurilor (venite din partea unui „extremist de centru”, nu-i așa?). Pe vremea adolescenței, îi urmăream rubrica din „Cinema” (aveam tapetat întreg tavanul camerei mele cu poze de actori și copertele revistei), și chiar i-am scris odată, la rubrica de dialoguri cu cititorii, pe marginea unui film (era vorba despre „Anonimul venețian”), văzându-mi apoi micul și stângaciul comentariu publicat. Ce mândră am fost! Lucru greu de înțeles acum, în epoca internetului, când, reproduc vorbele de neuitat ale lui Umberto Eco, legiuni de imbecili au invadat spațiul virtual și prostul satului are drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Asta-i „drama internetului”, spunea marele cărturar.
Revin la Radu Cosașu și la recenta lui carte, „Anti-damblale”, apărută la Polirom, a cărei lectură te reconfortează din toate punctele de vedere. Pentru că e scrisă de un „ipohondru moral, speriat de orice junghi al vanităților, de orice hemoragie a remușcărilor” și, mai presus de toate, de un om care s-a temut „mai ales de damblaua megalomaniei”. Ce mai zice autorul în această carte de publicistică sprintenă și deșteaptă foc? Că, „acolo unde apare inteligența apare și nuanța, și, apoi, nepărtinirea”. Adică nu mai e loc de fanatism, de abordări unilaterale, de înțelegeri limitate, univoce. Mai amintește, într-un alt loc, și o învățătură a lui Confucius, care sună așa: „Între cultură și măsură este o legătură de nedesfăcut”. Așadar, incultura se poate defini cât se poate de simplu prin lipsa de măsură, sfertodocții din toate zările și culorile (cât mai stridente) slobozind numai enormități, aberații și gugumănii, nici măcar înaripate.
Într-o lume a smintelii, ieșită din țâțâni, pledoaria pentru luciditate, pe care o găsim în cartea lui Cosașu, este bine-venită, extrem de necesară și absolut cuceritoare.
E foarte amuzant cum rezolvă Radu Cosașu tensiunile dintre cele două partide din „parlamentul” său interior, și anume Partidul Bunei Dispoziții și Partidul Proastei Dispoziții. Cu tact, cu umor, având mereu capul pe umeri și „conștiință deliberativă”.
Ceea ce am notat aici e doar o invitație la o plăcută și folositoare lectură, o cronică literară a cărții, semnată de Adrian Jicu, fiind publicată în numărul din octombrie al revistei ATENEU. Despre care, pe un oarecare blog, se spune că are „impardonabile scăpări antisemite”.
Amintesc faptul că în redacție au lucrat Mișu Sachter (Mihail Sabin), Horia Gane, iar printre numeroșii colaboratori de origine evreiască au fost Carol Isac, Roni Căciularu, Marius Mircu, Marcel Marcian, Solomon Marcus, Valentin Silvestru, Iosif Sava, Emil Nicolae (scriind despre Victor Brauner și Marcel Iancu, printre altele) și mulți alții. Iar în numărul dublu, de sfârșit de an, în paginile Ateneului vor fi articole despre Tristan Tzara, Benjamin Fondane și o traducere (a lui Leo Butnaru) din Iosif Brodski. Curat „antisemitism”! Nu revista are „scăpări…”, dar cel care iscălește asemenea nerozii are, cu siguranță, incontinențe verbale și isterii demolatoare. Câtă vreme m-a atacat pe mine, la modul grobian, cu adresă la înfățișarea mea, la aptitudinile profesionale (asta-i chiar hilar, la pregătirea „academică” a ipochimenului!), dând, printre alte cleioase stupidități, un exemplu cu un text atribuit mie, unde era amplasată aiurea o virgulă, în situația în care eu prezentasem o expoziție, și altcineva, de la ziar, îmi citase vorbele, am rămas indiferentă. Nu mai pot să fac același lucru când incontinentul „pamfletar”, din soiul celor care trebuie luați cu penseta, ca să nu te infectezi, atacă o veche instituție de cultură cum este revista Ateneu, aproape centenară (a fost înființată în 1925 de Grigore Tabacaru și George Bacovia). Despre care Solomon Marcus, în numărul din iulie-august 2014, la sărbătorirea semicentenarului seriei noi, spunea: „Revista Ateneu a devenit de mult pentru mine un ingredient al Bacăului, așa cum sunt Bistrița, Alecsandri și Bacovia.” Și că ea este „un element de stabilitate într-un oraș cu o dinamică foarte mare”. Ce nevoie de „acreditare” (când nu ai logică și nici proprietatea termenilor folosiți, dai ușor în dambla) să mai aibă o astfel de instituție de cultură?
Sigur este că, în damblaua generalizată a zilelor noastre, micii Calibani trebuie trimiși urgent înapoi la carte!
Hublou / Damblaua generalizată
