13 aprilie 2024

Gigiriva

Duminică seara a acuzat o stare de rău. Inima. La 79 de ani și câteva sute de mii de țigări fumate, se întâmplă. A fost spitalizat în cursul nopții. Luni după-amiază era ceva mai bine. Dovadă și buletinul medical emis de secția de cardiologie a spitalului „Brotzu” din Cagliari puțin după ora 17.30: „Condițiile generale ale pacientului sunt stabile”.

După nici două ceasuri, la orele 19.10 ale zilei de luni, 22 ianuarie 2024, Luigi Riva, cel mai prolific marcator al naționalei Italiei din toate timpurile, se stingea. O moarte fulgerătoare. În ton cu surpanumele său de fotbalist: „Tunetul”. Pe Gigi Riva- Gigiriva pentru toți pasionații fotbalului din anii 60-70- nu l-am prins ca jucător. Sigur, i-am văzut și revăzut golurile pe youtube, dar e ca și cum l-ai admira pe David al lui Michelangelo în fotografii. Nu am avut șansa să-l văd jucând, dar am avut onoarea să-l cunosc.

L-am întâlnit acum aproape trei decenii, la Chișinău, acolo unde Italia se pregătea de meciul cu Moldova din preliminariile mondialului francez. Gigiriva era șeful delegației squadrei azzurra. Și, deși era recunoscut ca un personaj anti-mediatic, s-a dovedit gentil și volubil. Am discutat despre Gianni Brera, cel care îl denumise „Rombo di Tuono”. Despre fotbalul românesc și despre Hagi -stângaci, ca și el- pe care-l prețuia mult. Despre fractura suferită pe „Praterul” vienez.

Am adus vorba și despre sora sa mai mare, Fausta, cea care l-a însoțit pentru prima oară în aventura sardă, în vara lui 1963, când s-a materializat transferul- în răspăr- la Cagliari. Pe atunci, Gigi avea doar 18 ani, iar Sardinia nu era sub nicio formă destinația de lux din zilele noastre. „Nu rămân aici nici 24 de ore”, i-a mărturisit Gigi Faustei. Zece ani mai târziu era tot acolo. La fel și după alți 50.

„Nu știu dacă în altă parte m-aș fi realizat așa cum m-am realizat ca fotbalist și ca om la Cagliari”, mi-a mărturisit Riva la finalul șuetei pe care a acceptat-o spre publicare în „Deșteptarea”. Deși am bătut Italia în lung și în lat, nu am ajuns încă la Cagliari. Am fost, în schimb, ba chiar de mai multe ori, la Leggiuno, localitatea natală a lui Luigi Riva. La Leggiuno locuiește o foarte bună prietenă, Marilena Motterle, și ea, ca și mine, suporteră a Fiorentinei.

În 1969 Fiorentina a cucerit ultimul său titlu de campioană. Un an mai târziu, Cagliari, cu Riva golgheter, câștiga singurul său campionat. Fiorentina, Cagliari, titluri de provincie. Precum Hellas Verona în 1985 ori Sampdoria Genova în 1991. Un fotbal dispărut. O lume dispărută.

De luni, nu-l mai avem nici pe Gigi Riva. Iar altul ca el chiar nu va mai fi. Și nu doar ca fotbalist. În 2006, după ce Italia a câștigat titlul suprem la Berlin, Riva, în calitate de șef de delegație a fost într-atât de emoționat de succes încât a uitat să-și ridice medalia. Iar două zile mai târziu, când proaspăta campioană mondială era primită cu fast la Palazzo Chigi, fostul campion european, dezgustat de alaiul de politicieni urcați în (auto)carul învingătorilor, și-a luat bagajul, a chemat un taxi și s-a îndreptat spre aeroport, cu destinația Cagliari.

În viața sa de mit al fotbalului mondial, Gigiriva a cunoscut faima și succesul sportiv, dragostea și admirația celor din jur. Și totuși, întorcând capul spre acel Luigi Riva rămas orfan încă de mic, obișnuia să spună: „Aș renunța la tot ce am avut mai bun în viață pentru a avea ceea ce mi-a lipsit în viață: o copilărie fericită”. Gigiriva, un campion al umanității. Addio, a mai piu!

spot_img

Alte titluri

spot_img

Ultimele știri